Bătaia e ruptă din prostie

Acum două zile am fost cu fiică-mea la medicul ORL-ist să-i controleze gâtul deoarece tuşea. Nu mai ştiam dacă trebuia să mă duc la etajul unu sau doi, asa că m-am oprit la unu şi am întrebat de doctor. Am fost direcţionată spre capătul coridorului unde am întrebat din nou o membră a staffului unde este doctorul cutare: 

Eu: Unde este doctorul X? 

Ea: La el în cabinet

Eu: Unde este cabinetul?

Ea: Aici

Eu (văzând clar că nu era doctorul acolo) îi spun că trebuie să îl găsesc deoarece programul lui se va sfârşi peste 15 minute şi va pleca fără să o consulte pe Thora.

Ea: Normal că va pleca, din moment ce i se termină programul.

Atunci m-am gândit că poate respectiva era un pacient scăpat de la psihiatrie, aşa că m-am îndreptat spre scări, pentru a mă duce la etajul doi. Din urmă, respectiva mă mustră că am de gând să mă plimb pe toată secţia? Dar apare doctorul şi îmi spune să aştept în sala de consultaţii. Mergem şi aşteptăm...oricum, cine a avut de a face cu un copil de doi ani şi ceva ştie că aşteptatul nu e punctul lor forte aşa că încercam să-i distrag atenţia cu ce aveam la îndemâna dar ea tot vroia să iasă din sală şi eventual să se plimbe pe coridor şi are memorie bună, e foarte greu să o faci să-şi uite planul aşa că de cele mai multe ori încercările se soldează cu nervi din partea ei, lacrimi şi răgete. 

Într-un final apare şi doctorul însoţit de frumoasa lui asistentă (o tipă pe care o ştiu de multă vreme, fără a ne cunoaşte efectiv şi pe care nu am agreat-o din anumite motive). Doctorul o consultă pe Thora, care stă destul de cuminte, după care o pune pe respectiva să  completeze reţeta. Thora evident la capătul răbdării, plânge, se smuceşte şi la cele 15-16 kg. ale ei este foarte greu de ţinut în braţe aşa că o pun jos. Ea vrea să plece, eu nu o las deoarece trebuia să luăm reţeta aşa că ea face ce fac sau ar face toţi copiii: se aşază pe spate, pe jos, ca să poată plânge mai bine, nefiind nevoită să-şi mai controleze şi ortostatismul grav afectat de blurarea vederii. Eu, care am observat că aceste manifestări se termină cel mai repede când sunt ignorate, o las. 

La care respectiva se uită la mine şi mă întreabă: E a ta? 

Eu: da.

Ea: Păi cum o laşi să facă aşa, dă-i una la fund, trebuie să asculte de mămica ei!

Eu: Deci asta ar fi soluţia? Să o bat?  (în sinea mea: wtf? Ai tu cumva copii să ştii tu ce înseamnă un copil?)

Ea: Nu să o baţi, doar să-i dai una la fund.

Eu o ridic pe Thora de jos, iau reţeta, salut şi plec.

Ceea ce mă aduce la zi cu subiectul acestui articol. Folosirea pedepsei corporale pentru a educa copiii. Toată lumea ştie că mai demult, bătaia era standardul în creşterea copiilor. Avem şi nişte vorbe populare, chiar biblice de genul: unde dă mama creşte, cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată (Proverbe 13:24), bătaia e ruptă din rai, etc. Unii spun că agresiunule uşoare sunt benefice în copilărie deoarece copiii învaţă de frică, fiind mai disciplinaţi şi deci mai puţin răsfăţaţi. Avem aici de a face cu o falsă dihotomie: dacă nu îţi agresezi de loc copilul, îl răsfeţi - ca să ai un copil educat, disciplinat, acesta trebuie atenţionat prin palme la fund când greşeşte. Ce să mai vorbim că unii recurg la palme peste faţă, cap, mâini sau la bătăi în toată regula ,cu diferite obiecte şi fără discernământ în forţa pe care o investesc în fiecare lovitură, că deh, suntem ţară creştină cu biblia pe post de carte bună la toate, din care aflăm încă din primele poveşti că părinţii sunt stăpânii copiilor lor, că au drepturi depline asupra lor, că la cerinţa dumnezeului, aceştia pot fi omorâţi, pot fi omorâţi chiar dacă nu îşi respectă părinţii, sau în versiunea mai blândă, vor merge în iad pentru asta. 

Din ce am studiat eu de la diverşi psihologi, am aflat că în general copiii bătuţi de părinţi îşi vor bate propriii-i copii. Şi cum să nu fie aşa când în cei şapte ani de acasă se presupune că un copil îşi formează educaţia de bază, are primele interacţiuni sociale, cele cu membrii familiei sale şi dacă ne gândim că un copil vine pe lume fără nici o noţiune concretă, exemplele pe care le primeşte în primii ani vor influenţa o bună parte din personalitatea sa şi modul cum se raportează la lume. Deci ce se întâmplă cu un copil la care educaţia se face prin agresiune, ce simte el, ce înţelege el?

Copiii au un prim ataşament faţă de mamă, aceasta reprezintă lumea lor la început şi continuă să reprezinte o bună parte din lumea lor încă mult timp după ce aceştia încep să îşi lărgească orizontul. Mama este un prim exemplu de comportament, este totodată o sursă de confort, de siguranţă. Se presupune că în mod normal, mama ar fi persoana care îşi iubeşte cel mai mult copilul şi care investeşte cel mai mult în el din multe puncte de vedere, şi un copil este dependent în multe feluri de mama sa. Când o mamă (sau tată) îşi loveşte copilul îi transmite acestuia un model comportamental. Practic, se perverteşte noţiunea de iubire, de afecţiune, spunându-i copilului că îi face rău pentru a-i face bine. Câtă ipocrizie! Ce se transmite de fapt este că părintele este stăpân absolut asupra lui, îi transmite că este în regulă să agresezi fiinţe mai slabe decât tine şi că violenţa este un mod acceptabil de a obţine ceva de la altcineva. De fapt este o dovadă de extremă slăbiciune, de neputinţă şi de o ruşine provenită din nişte preconcepţii tâmpite prin care un părinte consideră că este mai bine să îşi lovească, umilească copilul de dragul străinilor, pentru a-l face pe copil să tacă ca să nu mai deranjeze nişte străini şi ca el, părintele, să pară că stăpâneşte situaţia. 

Este aproape de necrezut că aceste lucruri trec neobservate pentru atât de mulţi oameni. Că aceştia nu îşi dau seama cât de penibili sunt când îşi lovesc copiii. Cât sunt de limitaţi!

Nu ştiu câţi oameni sunt capabili să îşi amintească ce au simţit când au fost loviţi de părinţii lor sau sunt dispuşi să-şi amintească. Un copil mic nu va înţelege de ce persoana no.1 din viaţa lui îl loveşte, un copil mai măricel se va simţi lezat şi de multe ori îi va scăpa motivul pedepsei şi gâdurile pe care le va avea vor fi cele de răzbunare, să nu mai vorbim de umilinţa de a fi lovit, mai ales în public, şi efectul asupra stimei de sine a copilului. Totodată un copil agresat de părinte îşi va pierde încrederea în acel părinte, simţindu-se trădat. Aparent el nu va mai manifesta comportamentul nedorit când de fapt îl va manifesta pe ascuns şi implicit îşi va minţi părintele deoarece nu mai poate fi sigur că sinceritatea lui nu îi va aduce pedepse corporale. 

Asta nu înseamnă că un copil nu poate fi pedepsit, dar pedepsele trebuie să fie consecinţe directe ale faptelor sale. Acesta este un drum mult mai dificil de urmat, necesită mult autocontrol din partea părintelui prin renunţarea la soluţii facile care pe termen lung nu au nici o valoare. Unui copil i se pot impune limite. Unui copil i se pot refuza cereri şi îi pot fi înţelese reacţiile de frustrare. Unii oameni nu suportă să vadă un copil care plânge pentru că nu poate avea ceva jucărie aşa că îl bat ca să nu mai plângă. Efectul evident este că acesta va plânge mai tare după care va obosi şi se va retrage în sine. Nu este obligatoriu să ai un copil răsfăţat dacă acesta nu este lovit. Poate părea aşa la copiii mici, mai ales în jurul vârstei de doi ani, care se ştie că este cea mai dificilă vârstă în afară de adolescenţă. Poate părea că un copil este răsfăţat dar de fapt nu te poţi aştepta de la un copil aşa de mic să îşi controleze sentimentele, impulsurile, mai ales dacă este un copil mai energic. Nici adulţii nu îşi pot controla de multe ori impulsurile şi frustrările. Un copil agresat va învăţa în mod artificial să îşi controleze aceste comportamente şi spun artificial deoarece nu le va controla pentru că înţelege de ce este bine să o facă ci pentru că îi este frică de bătaie. Unul nebătut, va învăţa şi el să se controleze, poate mai târziu dar într-un mod sănătos. Şi să fim serioşi, o pălmuţă la fund nu va avea efectul de a institui acea frică necesară autocontrolului. Pentru asta este nevoie de un abuz destul de consecvent şi destul de dureros. Dacă nu eşti dispus să îţi agresezi copilul la modul serios, o palmuţă la fund va fi oricum insuficientă aşa că pentru ce să o mai dai si pe aceea. Trebuie să se pună şi întrebarea: unde te opreşti, care este limita? Unii nu o au şi ajung să îşi lovească copiii din ce în ce mai tare, până îi doare mâna. Rezultatul va fi în cele din urmă un copil traumatizat şi tot felul de efecte nocive asupra personalităţii sale la maturitate.

Unii cred că bătaia este benefică pentru a întări un copil, pentru ca acesta să facă faţă cu bine răutăţilor din lume. Ce tâmpenie! Deci pe lângă faptul că lumea îi va fi de multe ori ostilă, i se ia şi siguranţa, acceptarea, afecţiunea pe care ar trebui să o poată găsi în familie. Se pare că această practică este atât de împământenită încât până şi femei tinere, presupus educate nu au nici o jenă în a recomanda unei mame să-şi lovească copilul. Si jenă ar trebui să aibe! Nu loveşti adulţi dar să loveşti copii. 

Copiii au alt mecanism prin care învaţă despre lume, prin care fac faţă provocărilor sale: se numeşte joacă şi ea apare nu doar la om ci şi la animale. Prin joacă acestea îşi construiesc legăturile sociale, fac primii paşi spre deprinderea vânătorii, explorează mediul. Eu am făcut eforturi spre a mă educa, a-mi conştientiza impulsurile tâmpite şi aberante, pentru a nu le transmite încă unei generaţii, pentru ca fiica mea să fie, pe cât posibil, liberă de violenţă. Şi mai are noroc şi cu un tătic paşnic care nu ar ridica un deget asupra ei. El are altă problemă, nu prea reuşeşte să o refuze şi chiar dacă în prima fază încearcă, până la urmă tot ea are câştig de cauză dar cred că aşa sunt toţi taţii de fete (aia normali la cap). 

Violenţa, mai ales asupra unui copil este o dovadă de slăbiciune, prostie şi lipsă de educaţie. Un copil bătut de părinţi îşi va pierde încrederea în aceştia, lucru care va deveni foarte evident la adolescenţă când majoritatea au probleme cu copiii, tocmai pentru că bătaia nu mai funcţionează la acea vârstă şi orice şansă la comunicare şi încredere a fost pierdută, prin violenţă, în copilărie. Copilul ajunge la vârsta rebeliunii şi primele victime sunt părinţii care plătesc astfel pentru nechibzuinţa lor. 

A fi o figura autoritara inseamna sa fii respectat si de incredere, nu de temut. Copilului nu trebuie sa ii fie frica de tine ci să te admire, chiar dacă doar pentru că eşti bun cu el.