Nu pot să salvez câinii deoarece trebuie să salvez copiii!

Primesc acest mesaj indirect prin intermediul unei publicaţii la care m-am abonat ca de obicei, impulsiv, inutil.

In Romania, mor de doua ori mai multi copii in primele luni de viata, fata de media europeana. Una dintre cauzele majore ale deceselor infantile este prematuritatea. Pentru ca vin pe lume prea devreme, prematurii sunt mici si fragili, chiar si un fir de praf le poate fi fatal.

Intocmai de aceea, anul acesta, Salvati Copiii Romania va dedica campania de colectare a 2% din impozitul pe venit maternitatilor si sectiilor de nou nascuti din Romania, astfel incat acestea sa poata oferi asistenta medicala adecvata prematurilor. Avem nevoie de sprijinul si generozitatea dumneavoastra, pentru a sustine campania si a disemina acest mesaj in randul angajatilor, colegilor si tuturor celor care pot si doresc sa redirectioneze 2%, astfel incat, impreuna sa schimbam in bine lucrurile - 2% din impozitul pe venit inseamna, pentru copiii nascuti prematur, 100% viata.

Va adresam rugamintea de a completa Formularul 230, daca in 2010 ati realizat  venituri doar din salarii si asimilate acestora sau Formularul 200, daca in 2010 ati obtinut venituri din alte surse (activitati independente, cedarea folosintei bunurilor etc.), redirectionand astfel 2% din impozitul pe venit catre Organizatia Salvati Copiii. Formularul trebuie completat cu datele personale (de mana, cu majuscule) si semnat. Nu este necesara specificarea sumei (institutia fiscala o va calcula si o va vira conform legii) si nici atasarea Fisei Fiscale. Formularul completat se va depune direct la registatura administratiei financiare de care apartine fiecare salariat sau la oficiul postal, prin scrisoare recomandata, pana cel tarziu la data de 15 mai 2011.

Descarca Formularul 230
Descarca Formularul 200

In cadrul campaniei 2% de anul trecut, Salvati Copiii a reusit sa stranga suma de 165.382 Euro, bani care au fost utilizati pentru a sprijini educational si social 583 de copii: 106 copii din Petrila, 50 copii din Cluj-Napoca, 132 copii din Constanta, 109 copii din Iasi si 186 copii din Bucuresti. 263 dintre ei au avut asigurate o masa zilnica, rechizite, imbracaminte si personal calificat care sa le ofere educatie de calitate: 78 de copii au fost reintegrati in scoli, prin programul A doua Sansa, iar 185 de copii au frecventat cursuri de tipul Scoala dupa Scoala, pentru a preveni abandonul scolar. Alti 320 de copii au fost sprijiniti cu rechizite, au participat la activitati de consiliere si informare, precum si in tabere de vara.

Fiti alaturi de noi si in acest an, sustinand programul de reducere a mortalitatii infantile, astfel incat fiecare copil care vine pe lume sa traiasca. 
In numele tuturor copiilor care lupta pentru viata lor, va multumim!

Cu deosebita consideratie,

Gabriela Alexandrescu

Pe scurt, ce-mi trece mie prin minte citind asta este: am doar 2% pe care ii pot direcţiona unde vreau. Statul nu vrea să se ocupe de câinii comunitari pentru că trebuie să se ocupe de oameni. Statul nu se ocupă de oameni ci se ocupă de biserici în speranţa că acestea se vor ocupa de oameni (să le direcţioneze voturile, cel mai probabil). Nimeni nu se ocupă de oameni, nimeni nu se ocupă de copii. Dacă statul s-ar ocupa de oameni, cum are primordiala datorie să facă, eu aş putea să direcţionez cei 2% unui ONG de protecţia animalelor din oraşul meu. Statul ar trebui să se ocupe şi de câini, dar pot înţelege că un stat mai sărac nu are resurse pentru aceştia şi asta să revină comunităţii, ONG-urilor dar statul român nu se ocupa de nimic decât de biserici, varsă în ele fondul de urgenţă de parcă ar fi vreo urgenţă, vreun pericol că rămân românii fără biserici. Între timp ajungem să depindă viaţa unor copii de acei 2%! Asta dacă vor mai avea spitale în care să fie trataţi.

O discuţie cu rezultat neaşteptat

Am petrecut zilele de joi şi vineri cu o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine, cu 2 copii şi unul pe drum mai mulţi decât mine, cu un dumnezeu mai mult decât mine.

Discuţia a început într-un mod inocent, eu întrebând-o dacă a intenţionat să facă acest al patru-lea copil. Răspunsul ei a fost că nu dar ca nici sa facă o întrerupere de sarcina nu poate, moment în care eu am întrebat dacă din motive religioase; ea spus că nu din motive religioase (este ortodoxă) ci pentru că nu suportă ideea de a face asta, sentiment pe care îl am şi eu dar din fericire am avut doar o ocazie să-l manifest. Ştiind că are un copil de vârstă şcolară am atacat subiectul religiei din şcoli, întrebând-o dacă băiatul ei frecventează aceste ore şi ce părere are despre ce învaţă şi dacă s-a uitat peste manual. A spus că s-a uitat peste manual şi că în mare învaţă despre obiectele de cult, structura biserciii şi alte asemenea lucruri relativ inofensive. Totuşi, aşa ceva am făcut şi eu la religie dar ştiu că în plus ni s-a predat şi din biblie, cum ar fi geneza aşa că am întrebat-o dacă i se pare în regulă ca unui copil să i se predea cu valoare de adevăr povestea că Yahveh a creat lumea în şase zile. Părerea ei era că nu e nici o problemă deoarece copilul învaţă la alte materii altceva. Oare? Mi-am manifestat dezacordul faţă de ideea de a prezenta copiiilor variante contradictorii, mai ales când una din variante nu este una ştiinţifică şi deci nu este supusă îmbunătăţirii. Ea considera că la vârste mici copiiilor nu li se poate explica morala şi că religia este o metodă de a-i civiliza. Am spus că nu mi se pare o ideea foarte bună să înveţi un copil morală prin instituirea fricii faţă de pedeapsă venită de la o fiinţă precum Dumnezeu moment în care m-a băgat în ceaţă spunând că nu prin frică, şi spun că m-a băgat în ceaţă deoarece nu-mi pot imagina nici un alt rol al zeului în "educaţia morală" a unui copil care se susţine că nu poate fi educat prin discuţii despre această problemă. Dacă nu prin frică, atunci prin iubire? Păi dacă un copil este dispus să fie bun din iubire faţă de zeu, ar trebui să fie dispus să fie bun şi din iubire faţă de părinţi, ce sens mai are un zeu care vede tot ce faci dacă nu să instituie senzaţia de supraveghere constantă şi implicit frica de pedeapsă? 

M-a întrebat cum este să fii ateu, adică nu cred în nimic, cred că atunci când mor se termină tot? Am spus că da, nu am nici un motiv să cred în viaţă după moarte şi că după ce mor dacă nu este nimic, automat nu-mi poate părea rău de nimic, nu-mi va fi dor de nimic din ce cunosc acum. Evident că mi-a înaintat sintagma că "voi vedea eu la urmă" dar nu sub forma ameninţării cu pedeapsa pentru necredinţă ci pornită dintr-o convingere personală că această viaţă de apoi există şi că o voi experimenta şi eu fie că cred în ea sau nu :) I-am povestit despre modul în care oamenii au evoluat să aibă un creier mai dezvoltat, capabil de a fi conştient de sine, totodată conştient de propria moarte şi capabil de gândire abstractă şi imaginaţie astfel încât a fost posibilă inventarea acestor poveşti prin care se calma angoasa porvocată de moarte. A atentat şi la o variantă a parilului lui Pascal pe care i l-am demontat de asemenea prin simpla idee că nu poţi alege să crezi în dumnezeu aşa cum nici ea n-ar putea alege să creadă în zâne indiferent ce ameninţări i-aş arunca şi că oamenii ajung la maturitate cu aceste convingeri dobândite în copilărie când gândirea critică este aproape inexistentă. A spus un lucru care exemplifică acea frică foarte bine, anume că nu poate să rişte cu copiii ei. Deci frica de iad este atât de înrădăcinată şi posibilitatea le pare atât de reală încât nu îşi permit să rişte şi nu îşi pot permite să rişte "sufletul veşnic" al copiiilor. Mai bine să îi înveţe prostii şi să nu fie adevarată dogma decât să îi înveţe ştiinţă şi să devină atei că dacă e adevărată dogma? Ce dumnezeu au şi ăştia! Care se supără dacă nu crezi în el, care te pedepseşte pentru că nu eşti ignorant faţă de lipsa Lui de credibilitate.

Am intrat şi în alte aspecte sociale cum ar fi intruziunea bisericii în probleme de stat, legea parteneriatului cu biserica în asistenţa socială, l-am denigrat puţin pe Înalt Prea Făţărnicia sa Daniel, am ajuns la biblie şi la anumite aspecte lgate de istoria acestei cărţi şi alte informaţii din care reiese şi faptul că zeul creştinilor a.k.a. Yahveh zeul evreilor a fost parte dintr-un cult politeist şi modul prin care a ajuns să fie venerat ca singurul zeu. Am vorbit şi de anumite alte aspecte ale bibliei pe care nu le voi menţiona, deoarece nu după mult timp, am căzut de acord că biblia este făcută de om şi nu are valoare de cuvânt direct al lui Dumnezeu aşa că o putem exclude din conversaţia noastră. A ajuns astfel la ideea mai curată că totuşi trebuie să fie ceva mai presus, ceva care a făcut toate astea. I-am spus că nu cred nici într-o astfel de ipoteză dar că e mai acceptabilă decât variantele ei dogmatice şi de-a dreptul penibile şi retrograde, cu menţiunea că această variantă să fie una deistă în care zeul nu se implică în viaţa oamenilor aspect cu care majoritatea credincioşilor nu pot fi de acord, ei fiind totuşi creştini. I-am explicat că nu ajută cu nimic să explici ceva complex cu ajutorul a ceva şi mai complex, mai ales cu ceva definit ca transcendent, supranatural. Dacă omul este natural, nu poate accesa acel supranatural şi deci nu poate să-l testeze ştiinţific moment în care m-a luat la rost că ce e şi cu ştiinţa asta? Aşa că i-am explicat ce e şi cu ştiinţa asta, ce este o teorie ştiinţifică şi cum trebuie ea să poată face preziceri. Revenind, am formulat o idee interesantă: cum de pot oamenii să accepte existenţa unei fiinţe supranaturale, necreate, infinite, şi cu toate atributele fantasmagorice atribuite de către religie dar le vine atât de greu să accepte ceva mult mai simplu: o apariţie a universului în mod întâmplător, extraordinar dar natural? În mod incredibil li se pare mult prea complex şi greu de imaginat apariţia unversului în mod natural. Cred că nu şi-au pus niciodată întrebări vis-a-vis de şi mai marea complexitate şi greu de imaginat supranatură a acelui dumnezeu.


Am observat în anumite momente că discuţia risca să o deranjeze prin agresivitatea ideilor aşa că ocazionalele întreruperi de către un telefon sau un client ajutau cu câte un respiro, discuţia reluându-se ulterior cu mai multă curiozitate şi bunăvoinţă decât tendinţa vag aprinsă de dinainte. 

A doua zi n-am mai deschis subiectul intenţionat. Întâmplarea face că Zergu şi-a ţinut promisiunea de a publica un articol aşa că eu citeam Sharia în România II - Presiuni ale suditilor asupra muftiului moderat când mi-a scăpat un "Incredibil!" care i-a trezit curiozitatea aşa că i-am citit o mare parte din articol după care discuţia a fost declarată din nou deschisă. 
I-am povestit despre evoluţie, despre dovezile fosile şi mai nou cele genetice ale înrudirii noastre cu cimpanzeii în primul rând. Şi-a manifestat nedumerirea vis-a-vis de această înrudire sub forma următoare: de ce trebuie să fim înrudiţi cu maimuţele şi de ce noi suntem atat de "evoluaţi". I-am explicat că toate speciile sunt la fel de evlouate, noi avem doar o capacitate craniană mai mare şi că da, aparent suntem foarte deosebiţi dar că de fapt suntem tot nişte primate în majoritatea timpului şi că această dezvoltare cerebrală a fost o întâmplare a interacţiunii dintre mutaţii genetice, mediu şi selecţie naturală, la homo a fost favorizată această dezvoltare în timp ce celelalte primate au rămas bine-merci în copaci şi că odată pornind pe acest traseu al selecţiei în sensul inteligenţei şansele să continuăm să devenim mai deştepţi erau mai mari decât să regresăm deoarece are evdente avantaje în supravieţuire. I-am povestit şi despre cromozomul în minus pe care îl au oamenii faţă de cimpanzei şi cum a ajuns să fie aşa, cum bine explică Ken Miller aici şi despre inserţiile retrovirale din ADN care arată înrudirea şi cum s-au separat primatele în diversele grupuri.


În cele din urmă am atins si aspectul abiogenezei şi a cercetărilor ce se fac în domeniu şi i-am dat să vadă acest video care i-a plăcut foarte mult pentru că era chimie pe care ea a studiat-o mult la şcoală. În momentul în care ne-am despărţit am avut surpriza! M-a rugat să-i mai trimit materiale de vizionat. Aşa am şi făcut: i-am trimis A History of God. Din cauză că scriu acest articol mai târziu, pot menţiona şi răspunsul său în care îmi scrie: Le-am vazut, sunt interesante .... dar tu stii ca pe mine nu ma conving .... :D (nu, nu ştiu de fapt) aşa că i-am trimis seria Growing Up in the Universe cu menţiunea că ce i-am trimis înainte nu era menit să îi demonstreze inexistenţa oricărei zeităţi ci doar a celui creştin şi că ateii nu fac prozelitism ci campanie pentru informare în domenii pe care biserica le trece sub tăcere. 
Că uneori oamenii mai devin atei în urma informării ştiinţifice nu e prozelitism ateist ci victorie intelectuală.


Explicând titlul articolului spun că a fost neaşteptat de receptivă şi doritoare de mai mult această persoană. Dacă devenea pe loc ateistă aş fi scris "cu rezultat miraculos". 

Bătaia e ruptă din prostie

Acum două zile am fost cu fiică-mea la medicul ORL-ist să-i controleze gâtul deoarece tuşea. Nu mai ştiam dacă trebuia să mă duc la etajul unu sau doi, asa că m-am oprit la unu şi am întrebat de doctor. Am fost direcţionată spre capătul coridorului unde am întrebat din nou o membră a staffului unde este doctorul cutare: 

Eu: Unde este doctorul X? 

Ea: La el în cabinet

Eu: Unde este cabinetul?

Ea: Aici

Eu (văzând clar că nu era doctorul acolo) îi spun că trebuie să îl găsesc deoarece programul lui se va sfârşi peste 15 minute şi va pleca fără să o consulte pe Thora.

Ea: Normal că va pleca, din moment ce i se termină programul.

Atunci m-am gândit că poate respectiva era un pacient scăpat de la psihiatrie, aşa că m-am îndreptat spre scări, pentru a mă duce la etajul doi. Din urmă, respectiva mă mustră că am de gând să mă plimb pe toată secţia? Dar apare doctorul şi îmi spune să aştept în sala de consultaţii. Mergem şi aşteptăm...oricum, cine a avut de a face cu un copil de doi ani şi ceva ştie că aşteptatul nu e punctul lor forte aşa că încercam să-i distrag atenţia cu ce aveam la îndemâna dar ea tot vroia să iasă din sală şi eventual să se plimbe pe coridor şi are memorie bună, e foarte greu să o faci să-şi uite planul aşa că de cele mai multe ori încercările se soldează cu nervi din partea ei, lacrimi şi răgete. 

Într-un final apare şi doctorul însoţit de frumoasa lui asistentă (o tipă pe care o ştiu de multă vreme, fără a ne cunoaşte efectiv şi pe care nu am agreat-o din anumite motive). Doctorul o consultă pe Thora, care stă destul de cuminte, după care o pune pe respectiva să  completeze reţeta. Thora evident la capătul răbdării, plânge, se smuceşte şi la cele 15-16 kg. ale ei este foarte greu de ţinut în braţe aşa că o pun jos. Ea vrea să plece, eu nu o las deoarece trebuia să luăm reţeta aşa că ea face ce fac sau ar face toţi copiii: se aşază pe spate, pe jos, ca să poată plânge mai bine, nefiind nevoită să-şi mai controleze şi ortostatismul grav afectat de blurarea vederii. Eu, care am observat că aceste manifestări se termină cel mai repede când sunt ignorate, o las. 

La care respectiva se uită la mine şi mă întreabă: E a ta? 

Eu: da.

Ea: Păi cum o laşi să facă aşa, dă-i una la fund, trebuie să asculte de mămica ei!

Eu: Deci asta ar fi soluţia? Să o bat?  (în sinea mea: wtf? Ai tu cumva copii să ştii tu ce înseamnă un copil?)

Ea: Nu să o baţi, doar să-i dai una la fund.

Eu o ridic pe Thora de jos, iau reţeta, salut şi plec.

Ceea ce mă aduce la zi cu subiectul acestui articol. Folosirea pedepsei corporale pentru a educa copiii. Toată lumea ştie că mai demult, bătaia era standardul în creşterea copiilor. Avem şi nişte vorbe populare, chiar biblice de genul: unde dă mama creşte, cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată (Proverbe 13:24), bătaia e ruptă din rai, etc. Unii spun că agresiunule uşoare sunt benefice în copilărie deoarece copiii învaţă de frică, fiind mai disciplinaţi şi deci mai puţin răsfăţaţi. Avem aici de a face cu o falsă dihotomie: dacă nu îţi agresezi de loc copilul, îl răsfeţi - ca să ai un copil educat, disciplinat, acesta trebuie atenţionat prin palme la fund când greşeşte. Ce să mai vorbim că unii recurg la palme peste faţă, cap, mâini sau la bătăi în toată regula ,cu diferite obiecte şi fără discernământ în forţa pe care o investesc în fiecare lovitură, că deh, suntem ţară creştină cu biblia pe post de carte bună la toate, din care aflăm încă din primele poveşti că părinţii sunt stăpânii copiilor lor, că au drepturi depline asupra lor, că la cerinţa dumnezeului, aceştia pot fi omorâţi, pot fi omorâţi chiar dacă nu îşi respectă părinţii, sau în versiunea mai blândă, vor merge în iad pentru asta. 

Din ce am studiat eu de la diverşi psihologi, am aflat că în general copiii bătuţi de părinţi îşi vor bate propriii-i copii. Şi cum să nu fie aşa când în cei şapte ani de acasă se presupune că un copil îşi formează educaţia de bază, are primele interacţiuni sociale, cele cu membrii familiei sale şi dacă ne gândim că un copil vine pe lume fără nici o noţiune concretă, exemplele pe care le primeşte în primii ani vor influenţa o bună parte din personalitatea sa şi modul cum se raportează la lume. Deci ce se întâmplă cu un copil la care educaţia se face prin agresiune, ce simte el, ce înţelege el?

Copiii au un prim ataşament faţă de mamă, aceasta reprezintă lumea lor la început şi continuă să reprezinte o bună parte din lumea lor încă mult timp după ce aceştia încep să îşi lărgească orizontul. Mama este un prim exemplu de comportament, este totodată o sursă de confort, de siguranţă. Se presupune că în mod normal, mama ar fi persoana care îşi iubeşte cel mai mult copilul şi care investeşte cel mai mult în el din multe puncte de vedere, şi un copil este dependent în multe feluri de mama sa. Când o mamă (sau tată) îşi loveşte copilul îi transmite acestuia un model comportamental. Practic, se perverteşte noţiunea de iubire, de afecţiune, spunându-i copilului că îi face rău pentru a-i face bine. Câtă ipocrizie! Ce se transmite de fapt este că părintele este stăpân absolut asupra lui, îi transmite că este în regulă să agresezi fiinţe mai slabe decât tine şi că violenţa este un mod acceptabil de a obţine ceva de la altcineva. De fapt este o dovadă de extremă slăbiciune, de neputinţă şi de o ruşine provenită din nişte preconcepţii tâmpite prin care un părinte consideră că este mai bine să îşi lovească, umilească copilul de dragul străinilor, pentru a-l face pe copil să tacă ca să nu mai deranjeze nişte străini şi ca el, părintele, să pară că stăpâneşte situaţia. 

Este aproape de necrezut că aceste lucruri trec neobservate pentru atât de mulţi oameni. Că aceştia nu îşi dau seama cât de penibili sunt când îşi lovesc copiii. Cât sunt de limitaţi!

Nu ştiu câţi oameni sunt capabili să îşi amintească ce au simţit când au fost loviţi de părinţii lor sau sunt dispuşi să-şi amintească. Un copil mic nu va înţelege de ce persoana no.1 din viaţa lui îl loveşte, un copil mai măricel se va simţi lezat şi de multe ori îi va scăpa motivul pedepsei şi gâdurile pe care le va avea vor fi cele de răzbunare, să nu mai vorbim de umilinţa de a fi lovit, mai ales în public, şi efectul asupra stimei de sine a copilului. Totodată un copil agresat de părinte îşi va pierde încrederea în acel părinte, simţindu-se trădat. Aparent el nu va mai manifesta comportamentul nedorit când de fapt îl va manifesta pe ascuns şi implicit îşi va minţi părintele deoarece nu mai poate fi sigur că sinceritatea lui nu îi va aduce pedepse corporale. 

Asta nu înseamnă că un copil nu poate fi pedepsit, dar pedepsele trebuie să fie consecinţe directe ale faptelor sale. Acesta este un drum mult mai dificil de urmat, necesită mult autocontrol din partea părintelui prin renunţarea la soluţii facile care pe termen lung nu au nici o valoare. Unui copil i se pot impune limite. Unui copil i se pot refuza cereri şi îi pot fi înţelese reacţiile de frustrare. Unii oameni nu suportă să vadă un copil care plânge pentru că nu poate avea ceva jucărie aşa că îl bat ca să nu mai plângă. Efectul evident este că acesta va plânge mai tare după care va obosi şi se va retrage în sine. Nu este obligatoriu să ai un copil răsfăţat dacă acesta nu este lovit. Poate părea aşa la copiii mici, mai ales în jurul vârstei de doi ani, care se ştie că este cea mai dificilă vârstă în afară de adolescenţă. Poate părea că un copil este răsfăţat dar de fapt nu te poţi aştepta de la un copil aşa de mic să îşi controleze sentimentele, impulsurile, mai ales dacă este un copil mai energic. Nici adulţii nu îşi pot controla de multe ori impulsurile şi frustrările. Un copil agresat va învăţa în mod artificial să îşi controleze aceste comportamente şi spun artificial deoarece nu le va controla pentru că înţelege de ce este bine să o facă ci pentru că îi este frică de bătaie. Unul nebătut, va învăţa şi el să se controleze, poate mai târziu dar într-un mod sănătos. Şi să fim serioşi, o pălmuţă la fund nu va avea efectul de a institui acea frică necesară autocontrolului. Pentru asta este nevoie de un abuz destul de consecvent şi destul de dureros. Dacă nu eşti dispus să îţi agresezi copilul la modul serios, o palmuţă la fund va fi oricum insuficientă aşa că pentru ce să o mai dai si pe aceea. Trebuie să se pună şi întrebarea: unde te opreşti, care este limita? Unii nu o au şi ajung să îşi lovească copiii din ce în ce mai tare, până îi doare mâna. Rezultatul va fi în cele din urmă un copil traumatizat şi tot felul de efecte nocive asupra personalităţii sale la maturitate.

Unii cred că bătaia este benefică pentru a întări un copil, pentru ca acesta să facă faţă cu bine răutăţilor din lume. Ce tâmpenie! Deci pe lângă faptul că lumea îi va fi de multe ori ostilă, i se ia şi siguranţa, acceptarea, afecţiunea pe care ar trebui să o poată găsi în familie. Se pare că această practică este atât de împământenită încât până şi femei tinere, presupus educate nu au nici o jenă în a recomanda unei mame să-şi lovească copilul. Si jenă ar trebui să aibe! Nu loveşti adulţi dar să loveşti copii. 

Copiii au alt mecanism prin care învaţă despre lume, prin care fac faţă provocărilor sale: se numeşte joacă şi ea apare nu doar la om ci şi la animale. Prin joacă acestea îşi construiesc legăturile sociale, fac primii paşi spre deprinderea vânătorii, explorează mediul. Eu am făcut eforturi spre a mă educa, a-mi conştientiza impulsurile tâmpite şi aberante, pentru a nu le transmite încă unei generaţii, pentru ca fiica mea să fie, pe cât posibil, liberă de violenţă. Şi mai are noroc şi cu un tătic paşnic care nu ar ridica un deget asupra ei. El are altă problemă, nu prea reuşeşte să o refuze şi chiar dacă în prima fază încearcă, până la urmă tot ea are câştig de cauză dar cred că aşa sunt toţi taţii de fete (aia normali la cap). 

Violenţa, mai ales asupra unui copil este o dovadă de slăbiciune, prostie şi lipsă de educaţie. Un copil bătut de părinţi îşi va pierde încrederea în aceştia, lucru care va deveni foarte evident la adolescenţă când majoritatea au probleme cu copiii, tocmai pentru că bătaia nu mai funcţionează la acea vârstă şi orice şansă la comunicare şi încredere a fost pierdută, prin violenţă, în copilărie. Copilul ajunge la vârsta rebeliunii şi primele victime sunt părinţii care plătesc astfel pentru nechibzuinţa lor. 

A fi o figura autoritara inseamna sa fii respectat si de incredere, nu de temut. Copilului nu trebuie sa ii fie frica de tine ci să te admire, chiar dacă doar pentru că eşti bun cu el.

Comunitarii, grrr! Reversul medaliei

Crima este răspândită la scară largă în natură. Animalele ucid. Ucid pentru hrană dar ucid şi pentru teritoriu, reproducere, cazuri în care îşi ucid membrii propriei specii sau chiar a propriului grup şi acest comportament se poate vedea şi la cimpanzei. Omul este şi el un animal. Este natural şi pentru om să ucidă şi o face, la fel ca animalele, pentru hrană, teritoriu, reproducere. Uneori din plăcere, ca "sport". Este magnific cum suntem supuşi erorilor de cogniţie şi ajungem să ne contrazicem în cele mai profunde concepţii pe care le ţinem. Nu tot ce e natural este şi bun. Dacă ceva ce ne dorim implică să facem ceva rău nu avem nici o problemă să invocăm naturalul şi să jonglăm cu natura în funcţie de interese. Lupul, de exemplu, a fost exterminat în unele zone din cauză că oamenii considerau că le mănâncă vitele. Chiar şi după ce a fost declarat specie protejată în SUA, mulţi sunt cei ce doresc să îl vadă dispărut. Şi aici nu vorbim despre un animal domesticit de om care se înmulţeşte în oraş şi le periclitează vieţile ci de o specie importantă pentru sănătatea ecosistemului, care vînează vitele oamenilor doar ocazional cînd prada sa naturală lipseşte.  


Ca om, am un creier care îmi permite să am compasiune faţă de alte specii, este capabil chiar să prefere un membru al altei specii în defavoarea unui membru al propriei specii. Depinde de calitatea acestuia. Au fost întâlnite şi cazuri de afecţiune între prădător şi pradă în lumea animalelor. Acestea au fost considerate ciudăţenii, devieri de la normalitate. Probabil că asta şi sunt. Probabil că şi eu, dacă aş fi pusă să aleg între un criminal şi un câine comunitar şi aş prefera câinele, aş  constitui o ciudăţenie. Poate totuşi o ciudăţenie mai mică decât leoaica care a adoptat un pui de antilopă. Putem aduce totodată în discuţie execuţiile umane, sunt acelea justificate datorită caracterului condamnatului, sunt ele ceva natural sau sunt împotriva naturii? Dacă este să ne privilegiem specia, trebuie să o facem principial sau circumstanţial? 


Lăsând filosofia deoparte, menţionam în articolul anterior eutanasierea în două etape - adormire + stop cardio-respirator. Ar fi excelent dacă eutanasia câinilor comunitari grav blonavi sau agresivi s-ar face prin această metodă. Eu am fost nevoită să recurg la eutanasie cu câţiva din câinii mei când s-au îmbolnăvit de boala Carré. Am aşteptat până au ajuns în ultima fază deoarece până atunci mai existau şanse să scape. Este o metodă blândă şi cum spunea cineva, dacă ar mai fi şi scărpinaţi între urechi...ceea ce ai mei au fost.

Spuneam că avem nevoie de responsabilizarea populaţiei faţă de câini şi spuneam de abuzurile invitate de deschiderea sezonului la câini. Cei ce nu doresc să aştepte 5-10 ani până dispare şi ultimul maidanez sterilizat şi consideră că eutanasia este varianta cu rezultate imediate, spuneam că delegă responsabilitatea. Poate au pe conştiinţă că au susţinut metoda, dar atâta vreme cât îşi simt viaţa în pericol din cauza câinilor consideră că este justificată. Totuşi să ai pe conştiinţă susţinerea eutanasiei generale nu este egal cu a avea pe conştiinţă uciderea efectivă a câinilor. Acest lucru nu se petrece în public şi majoritatea îşi pot lua gândul de la act şi chiar să pretindă că nu e treaba lor.  


Ideea principală era că dacă nu ar mai exista în mintea oamenilor posibilitatea de a scăpa de câini prin ucidere, oamenii ar fi nevoiţi să devină responsabili şi să contribuie activ la eliminarea cauzelor care duc la această problemă. 

Dacă s-ar recurge din nou la metoda extremă de eutanasiere în masă, consider că ar fi o decizie pripită deoarece nu există metode de ţinere sub control al acestei acţiuni. Cum putem fi siguri că acei câini au fost eutanasiaţi cum trebuie? Cum putem preveni abuzurile? Mă gândeam că şi în acest caz, oamenii ar trebui să fie responsabili de acţiunile lor sau de susţinerea unor acţiuni în numele lor. Dacă optează pentru eutanasiere în masă şi dacă acest lucru va fi acceptat şi implementat, consider că este de datoria fiecărui cetăţean să se implice în acest proces. Să facă vizite la adăposturi şi să participe ca martor la eutanasieri, asigurându-se astfel că toţi câinii vor fi eutanasiaţi conform standardelor. Să se asigure că banii publici alocaţi vor fi folosiţi cum trebuie, şi nu vor intra în buzunarele celor delegaţi să execute planul în timp ce câinii să fie ucişi cu brutalitate, în chinuri. 


Apărătorii vieţilor maidanezilor sunt acuzaţi de ipocrizie pe motiv că aceştia susţin de fapt suferinţa câinilor prin continuarea vieţii acestora în condiţiile actuale şi că aceşti maidanezi suferă tocmai din cauza condiţiei lor, a vieţii precare pe care o duc (ignorând în acelaşi timp suferinţa pe care câinii o provoacă oamenilor). Astfel, îmi permit şi eu să insinuez o acuzaţie de ipocrizie înspre susţinătorii eutanasiei (din care unii sunt chiar iubitori de câini) care proclamă că eutanasia îi va scăpa pe aceşti câini de suferinţa vieţii pe care o duc (asta, evident, pe lângă beneficiile aduse oamenilor), în cazul în care nu sunt dispuşi să se implice în mod direct în proces şi să se asigure că aceşti câini vor avea parte de o moarte blândă. Nu vreau să spun prin asta că doar cei ce susţin eutanasia să supervizeze procesul, apărătorii animalelor ar trebui cu atât mai mult să se implice în posibila campanie de eutanasiere deoarece deşi au pierdut lupta principală, există încă această luptă pe care o pot duce pentru binele patrupedelor.


Citind acest articol (link), pe care vi-l recomand în întregime, am înţeles că temerile mele vis-a-vis de abuzuri nu se referă la cazuri izolate ci la o tendinţă majoritară. Abuzurile faţă de câini sunt comise chiar şi atunci când eutanasia nediscriminatorie este ilegală. Prin urmare, indiferent care va fi soluţia implementată, consider că este necesară o cât mai mare implicare directă din partea populaţiei.
Aici (link) am găsit un articol în care se prezintă problema din cele două perspective. 
Iar aici (link) sunt mai multe aspecte ale legii.


Din punct de vedere al legii se pare ca există probleme cu propunerile mele. Aici (link)  citim că: legea care adopta eutanasia ca rezolvare a situatiei cainilor fara stapan din Romania este "neclara si lasa loc liber abuzurilor [...]. Dupa adoptarea legii, ONG-urilor nu le va fi permis sa asiste la eutanasie sau prindere, nu se precizeaza metoda de ucidere, nu este mentionat ce se intampla cu canii sterilizati care nu sunt agresivi sau bolnavi (eutanasia se face doar in cazul cainior agresivi si bolnavi conform legilor UE ), iar criteriile si persoanele care stabilesc agresivitatea si potentialul de recuperare al cainilor nu sunt clar detaliate". Se poate ca mulţi câini să fie agresivi doar datorită circumstanţelor şi doar puţini să fie agresivi indiferent de acestea. Deci mă întreb cum aş putea eu ca cetăţean să mă asigur că animalele sunt tratate bine dacă nici ONG-urilor nu li se permite să asiste? 


Mă tot gândesc la situaţia din Oradea unde s-a rezolvat destul de bine problema câinilor, chiar dacă nu complet, dar sunt pregătiţi să treacă la următorii paşi: microcipare, obligativitatea sterilizării câinilor fără drept de montă şi achitarea unei taxe de către cei ce refuză sterilizarea. Desigur, în Oradea nu au fost atât de mulţi câini ca în Bucureşti, dar şi Oradea este un oraş mai mic. Eu rămân la părerea mea anterioară, că eutanasierea nediscriminatorie a tuturor câinilor comunitari nu are valenţe educaţionale, de responsabilizare ci de abrutizare. Până la urmă fiecare este liber să aleagă ce crede că este mai corect şi tot el trebuie să se împace cu aceste alegeri, cu părţile lor bune şi rele. 

Disclaimer: acest articol, deşi abordează unele opinii sau idei exprimate de anumite persoane, nu este adresat nimănui în mod particular.