Christopher Hitchens forever!

Christopher Hitchens a murit ieri într-un spital din Texas la vârsta de 62 de ani în urma unei pneumonii, complicaţie a cancerului de esofag cu care a fost diagnosticat în primăvara lui 2010.


Această propoziţie pare aproape fără sens pentru mine. El va trai atât timp cât vor fi oameni care se vor simţi inspiraţi de el, de curajul său, de verticalitatea cu care şi-a susţinut ideile. A fost un luptător neînfricat în confruntările cu reprezentanţii lipsei de raţiune, cu promotorii lipsei demnităţii umane. Lumea a fost sărăcită de un mare gânditor. A fost unic şi irepetabil. Îi vom simţi lipsa. 

Experienţa personală

În acest articol mă voi referi la experienţa personală de natură religioasă dar ideea poate fi aplicată şi în alte domenii. Ceva nu este fals pentru că ai fost îndoctrinat să crezi că e adevărat deoarece într-adevar poţi fi îndoctrinat şi cu ceva adevărat. Totuşi este nevoie să facem o distincţie între a fi îndoctrinat cu nişte idei care nu au în spate dovezi concrete şi testabile (de menţionat, cuvântul îndoctrinare vine de la doctrină care este un set de idei care nu sunt supuse revizuirii, sunt considerate adevărate şi nu se acceptă contestarea lor) şi a fi învăţat, de exemplu la geografie, că în emisfera sudică există un continent numit Australia. Deşi poate nu ai fost în Australia şi nu eşti obligat să îi crezi pe cuvânt pe cei ce spun că au fost şi că există într-adevăr, nu este imposibil, nici măcar foarte greu să testezi existenţa acestui continent. Totodată nu este ceva extraordinar şi greu de crezut că aşa cum există o bucată de pământ neacoperit de ape sub tine poate exista şi în altă parte. Astfel nu există motive serioase să te îndoieşti.

Problema care se pune când vine vorba de experienţe personale şi mai ales experienţe deosebite este că orice experienţă poate fi interpretata în mai multe feluri datorită faptului că este subiectivă. Astfel de unde ştii că interpretarea pe care i-o dai este cea corecta? Luând în considerare faptul că nici un om nu are cunoştinţe complete despre toate lucrurile şi că creierul este predispus la erori, experienţa personală la care i se dă o interpretare bazată tot pe experienţă personală nu are şanse să fie validă decât dacă experienţele anterioare sunt temeinic ştiinţifice deşi nici atunci nu este sigur că explicaţia va fi validă doar are mai multe şanse să fie; dar dacă experienţele anterioare se bazează pe lucruri subiective, interpretarea altei expereienţe pe baza lor va fi de aceeaşi manieră. Cu alte cuvinte dacă omul este obişnuit cu ideea că Dumnezeu face miracole şi intervine în viaţa oamenilor, in momentul experimentării unor circumstanţe mai deosebite, omul va tinde să le atribuie semnificaţii în direcţia în care este obişnuit şi să considere mai degrabă că Dumnezeu a intervenit şi în viaţa lui. Este foarte improbabil că o persoană obişnuită cu ideea de credinţă şi de intervenţie divină să aibe o experienţă deosebită şi să reacţioneze ca un veritabil sceptic şi să spună că acest lucru dacă ar fi adevărat ar contrazice legile fizicii (de exemplu) şi că ar fi bine să încerce să analizeze circumstanţele şi să găsească o explicaţie realistă la experienţa lui, o explicaţie care să nu contrazică legile fizicii şi în cazul în care persoana nu are suficiente cunoştinţe de fizică sau nu poate ajunge la o explicaţie plauzibilă să concluzioneze că nu ştie ce a însemnat acea experienţă deosebită şi să decidă să suspende judecata, adică să nu decidă nici că ştie că este un fenomen fizic dar nu ştie sigur care, nici să decidă că a fost o intervenţie divină. Cum spuneam, o atare reacţie sceptică nu este de aşteptat de la o persoana obişnuită cu idei magice. Nu voi spune îndoctrinată deoarece consider că îndoctrinarea ar fi cel mai înalt grad de obişnuire cu anumite idei. Totuşi nu este necesar să fii obişnuit cu anumite idei la acel nivel ca să îţi influenţeze modul cum judeci o experienţă. Ca să dai o explicaţie magică (intervenţie divină care sfidează legile fizice) este suficient să ai elemente de gândire magică incorporate în circuit şi o lipsă suficientă de cunoştinţe ştiinţifice.

Acum că am lămurit nişte aspecte, revin la ideea cu care am început - doar pentru că eşti îndoctrinat sau învăţat cu anumite tipare de gândire nu înseamnă că ele sunt false. Dar nu înseamnă nici că sunt adevărate doar pentru că nu există sau nu ştii să fie contradovezi. Absenţa dovezilor pentru ceva plus experienţa personală a ceva inexplicabil nu ne permite să concluzionăm orice, în acest caz un zeu intervenţionist. Cel mai cinstit ar fi să concluzionăm că nu ştim. Altfel, orice experienţă personală poate fi interpretată în orice mod, în funcţie de credinţele personale, neexistând nişte criterii precise, şi astfel nu se mai poate discerne adevărul de minciuna, veritabilul de fals, oricine poate susţine orice şi dovezile, atunci când există, nu mai au valoare din moment ce credinţa este mai importantă decât realitatea. Şi dacă pretinzi că în cazul tău primează realitatea, atâta vreme cât comiţi eroarea de a postula un adevăr bazat pe experienţă personală şi absenţa dovezilor contradictorii interpretării tale, te amăgeşti. 

Dependenţa de credinţă

Oamenii credincioşi suferă când se atentează la credinţa lor, motiv pentru care reactionează emoţional sau violent. Pentru ei credinţa este un sprijin, aş spune eu, o cârjă de care se folosesc când le este greu, când se simt singuri, le ajută să creadă că au un suport, cu atât mai mult unul divin. Asta nu inseamnă că se mint că cred ci ei chiar cred. 

Aceasta este o obişnuinţă cât şi o dependenţă. Ani de zile au trăit cu această iluzie, creierul lor este obişnuit cu o anumită circuitare la fel ca şi creierul unui fumător sau a unui dependent de anumite droguri. Viziunea lor despre lume şi viaţă fost modificată în aşa fel încât de multe ori nu mai are nici o legătură cu realitatea. 

Să luăm de pildă ideea că "totul va fi bine". Ea porneşte din această iluzie că cineva are grijă de ei şi că nu va lăsa lucrurile să se agreveze prea mult sau dincolo de limita suportabilităţii, de unde şi zicala "dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce" şi ştim că aceasta s-a dovedit de nenumărate ori falsă. Dimpotrivă, lucrurile ar putea să se agreveze la extrem sau nu dar asta depinde doar de circumstanţe şi de deciziile pe care le iau cei implicaţi, care în cazul celor credincioşi pot fi inexistente deoarece ei aşteaptă să le rezolve zeul problemele deci au mai multe şanse ca în cazul lor problemele să se agraveze. 

Am fost întrebată că de ce vreau să iau credinţa omului când de multe ori aceasta îi este ultimul sprijin? Am fost în aceeaşi răsuflare întrebată că ce rău mi-a făcut mie, cum m-a afectat pe mine religia? 

Religia, prin faptul că nu ia în considerare realitatea, prin faptul că înlocuieşte ceea ce este real cu ceva ireal, prin faptul că oferă explicaţii supranaturale unor lucruri perfect naturale, deformează percepţia asupra lumii, asupra vieţii, asupra motivelor pentru care se întâmplă anumite lucruri. Oferă non-explicaţii, oferă minciuni.

Să mă adresez şi primei întrebări, nu ţin neapărat să iau credinţa cuiva deşi sunt de părere că i-ar putea fi mai bine fără ea, dar consider că dacă această credinţă nu ar fi fost instalată de la bun început, omul nu ar mai fi avut nevoie de ea. Ar fi găsit alte mijloace reale de a face faţă unor greutăţi, ar fi găsit explicaţii reale pentru ceea ce se întâmplă. Dacă oamenii şi-ar ţine credinţa pentru ei, m-aş simţi obligată să-i ajut să scape de ea doar în cazul în care le-ar face mai mult rău decât bine, ceea ce deşi e în majoritatea cazurilor, de cele mai multe ori nu sunt conştienţi de asta. 

Problema majoră este alta: multi dintre ei consideră ca fiind corect şi insistă ca toată lumea, de când este copil să înveţe să umble în cârje, să nu ştie cum este să mergi normal, ca un om sănătos. Asta fie pentru că ar fi bine să te înveţi de mic cu cârja pentru că-ţi va prinde bine la bătrâneţe când nu mai poţi umbla pe propriile picioare, fie pentru că ei văd pe toată lumea ca fiind oloagă şi necesitând din start cârja. Se prea poate să fie amândouă motivele concomitent. Înclin spre varianta din urmă deoarece se potriveşte foarte bine cu cealaltă asumpţie eronată: păcatul originar de care, zic ei, se fac vinovaţi şi nou-născuţii pentru simplul fapt că fac parte din această specie. 

Deci, din cauză că ei sunt dependenţi de credinţă, nu îşi pot imagina că poţi trăi bine fără ea şi luându-se după îndemnul altor dependenţi antici, consideră că e obligatoriu să fim toţi dependenţi. Cine nu e dependent e suspect, ca unul care nu se injectează în casa unor consumatori şi distribuitori de droguri. Sau poate că îşi dau şi ei seama că nu le este bine cu credinţa asta dar din cauză că au fost convinşi că vor fi pedepsiţi dacă renunţă la ea, nu suportă să vadă că alţii sunt liberi, că alţii nu trebuie să se supună unor edicte absurde. Totodată mulţi nu suportă ideea că necredincioşii pot fi foarte morali şi îi suspctează şi acuză că ar fi imorali deoarece, gândesc ei, ce îi opreşte de la a fi imorali? Dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.

Comunitarii, grrr! Reversul medaliei

Crima este răspândită la scară largă în natură. Animalele ucid. Ucid pentru hrană dar ucid şi pentru teritoriu, reproducere, cazuri în care îşi ucid membrii propriei specii sau chiar a propriului grup şi acest comportament se poate vedea şi la cimpanzei. Omul este şi el un animal. Este natural şi pentru om să ucidă şi o face, la fel ca animalele, pentru hrană, teritoriu, reproducere. Uneori din plăcere, ca "sport". Este magnific cum suntem supuşi erorilor de cogniţie şi ajungem să ne contrazicem în cele mai profunde concepţii pe care le ţinem. Nu tot ce e natural este şi bun. Dacă ceva ce ne dorim implică să facem ceva rău nu avem nici o problemă să invocăm naturalul şi să jonglăm cu natura în funcţie de interese. Lupul, de exemplu, a fost exterminat în unele zone din cauză că oamenii considerau că le mănâncă vitele. Chiar şi după ce a fost declarat specie protejată în SUA, mulţi sunt cei ce doresc să îl vadă dispărut. Şi aici nu vorbim despre un animal domesticit de om care se înmulţeşte în oraş şi le periclitează vieţile ci de o specie importantă pentru sănătatea ecosistemului, care vînează vitele oamenilor doar ocazional cînd prada sa naturală lipseşte.  


Ca om, am un creier care îmi permite să am compasiune faţă de alte specii, este capabil chiar să prefere un membru al altei specii în defavoarea unui membru al propriei specii. Depinde de calitatea acestuia. Au fost întâlnite şi cazuri de afecţiune între prădător şi pradă în lumea animalelor. Acestea au fost considerate ciudăţenii, devieri de la normalitate. Probabil că asta şi sunt. Probabil că şi eu, dacă aş fi pusă să aleg între un criminal şi un câine comunitar şi aş prefera câinele, aş  constitui o ciudăţenie. Poate totuşi o ciudăţenie mai mică decât leoaica care a adoptat un pui de antilopă. Putem aduce totodată în discuţie execuţiile umane, sunt acelea justificate datorită caracterului condamnatului, sunt ele ceva natural sau sunt împotriva naturii? Dacă este să ne privilegiem specia, trebuie să o facem principial sau circumstanţial? 


Lăsând filosofia deoparte, menţionam în articolul anterior eutanasierea în două etape - adormire + stop cardio-respirator. Ar fi excelent dacă eutanasia câinilor comunitari grav blonavi sau agresivi s-ar face prin această metodă. Eu am fost nevoită să recurg la eutanasie cu câţiva din câinii mei când s-au îmbolnăvit de boala Carré. Am aşteptat până au ajuns în ultima fază deoarece până atunci mai existau şanse să scape. Este o metodă blândă şi cum spunea cineva, dacă ar mai fi şi scărpinaţi între urechi...ceea ce ai mei au fost.

Spuneam că avem nevoie de responsabilizarea populaţiei faţă de câini şi spuneam de abuzurile invitate de deschiderea sezonului la câini. Cei ce nu doresc să aştepte 5-10 ani până dispare şi ultimul maidanez sterilizat şi consideră că eutanasia este varianta cu rezultate imediate, spuneam că delegă responsabilitatea. Poate au pe conştiinţă că au susţinut metoda, dar atâta vreme cât îşi simt viaţa în pericol din cauza câinilor consideră că este justificată. Totuşi să ai pe conştiinţă susţinerea eutanasiei generale nu este egal cu a avea pe conştiinţă uciderea efectivă a câinilor. Acest lucru nu se petrece în public şi majoritatea îşi pot lua gândul de la act şi chiar să pretindă că nu e treaba lor.  


Ideea principală era că dacă nu ar mai exista în mintea oamenilor posibilitatea de a scăpa de câini prin ucidere, oamenii ar fi nevoiţi să devină responsabili şi să contribuie activ la eliminarea cauzelor care duc la această problemă. 

Dacă s-ar recurge din nou la metoda extremă de eutanasiere în masă, consider că ar fi o decizie pripită deoarece nu există metode de ţinere sub control al acestei acţiuni. Cum putem fi siguri că acei câini au fost eutanasiaţi cum trebuie? Cum putem preveni abuzurile? Mă gândeam că şi în acest caz, oamenii ar trebui să fie responsabili de acţiunile lor sau de susţinerea unor acţiuni în numele lor. Dacă optează pentru eutanasiere în masă şi dacă acest lucru va fi acceptat şi implementat, consider că este de datoria fiecărui cetăţean să se implice în acest proces. Să facă vizite la adăposturi şi să participe ca martor la eutanasieri, asigurându-se astfel că toţi câinii vor fi eutanasiaţi conform standardelor. Să se asigure că banii publici alocaţi vor fi folosiţi cum trebuie, şi nu vor intra în buzunarele celor delegaţi să execute planul în timp ce câinii să fie ucişi cu brutalitate, în chinuri. 


Apărătorii vieţilor maidanezilor sunt acuzaţi de ipocrizie pe motiv că aceştia susţin de fapt suferinţa câinilor prin continuarea vieţii acestora în condiţiile actuale şi că aceşti maidanezi suferă tocmai din cauza condiţiei lor, a vieţii precare pe care o duc (ignorând în acelaşi timp suferinţa pe care câinii o provoacă oamenilor). Astfel, îmi permit şi eu să insinuez o acuzaţie de ipocrizie înspre susţinătorii eutanasiei (din care unii sunt chiar iubitori de câini) care proclamă că eutanasia îi va scăpa pe aceşti câini de suferinţa vieţii pe care o duc (asta, evident, pe lângă beneficiile aduse oamenilor), în cazul în care nu sunt dispuşi să se implice în mod direct în proces şi să se asigure că aceşti câini vor avea parte de o moarte blândă. Nu vreau să spun prin asta că doar cei ce susţin eutanasia să supervizeze procesul, apărătorii animalelor ar trebui cu atât mai mult să se implice în posibila campanie de eutanasiere deoarece deşi au pierdut lupta principală, există încă această luptă pe care o pot duce pentru binele patrupedelor.


Citind acest articol (link), pe care vi-l recomand în întregime, am înţeles că temerile mele vis-a-vis de abuzuri nu se referă la cazuri izolate ci la o tendinţă majoritară. Abuzurile faţă de câini sunt comise chiar şi atunci când eutanasia nediscriminatorie este ilegală. Prin urmare, indiferent care va fi soluţia implementată, consider că este necesară o cât mai mare implicare directă din partea populaţiei.
Aici (link) am găsit un articol în care se prezintă problema din cele două perspective. 
Iar aici (link) sunt mai multe aspecte ale legii.


Din punct de vedere al legii se pare ca există probleme cu propunerile mele. Aici (link)  citim că: legea care adopta eutanasia ca rezolvare a situatiei cainilor fara stapan din Romania este "neclara si lasa loc liber abuzurilor [...]. Dupa adoptarea legii, ONG-urilor nu le va fi permis sa asiste la eutanasie sau prindere, nu se precizeaza metoda de ucidere, nu este mentionat ce se intampla cu canii sterilizati care nu sunt agresivi sau bolnavi (eutanasia se face doar in cazul cainior agresivi si bolnavi conform legilor UE ), iar criteriile si persoanele care stabilesc agresivitatea si potentialul de recuperare al cainilor nu sunt clar detaliate". Se poate ca mulţi câini să fie agresivi doar datorită circumstanţelor şi doar puţini să fie agresivi indiferent de acestea. Deci mă întreb cum aş putea eu ca cetăţean să mă asigur că animalele sunt tratate bine dacă nici ONG-urilor nu li se permite să asiste? 


Mă tot gândesc la situaţia din Oradea unde s-a rezolvat destul de bine problema câinilor, chiar dacă nu complet, dar sunt pregătiţi să treacă la următorii paşi: microcipare, obligativitatea sterilizării câinilor fără drept de montă şi achitarea unei taxe de către cei ce refuză sterilizarea. Desigur, în Oradea nu au fost atât de mulţi câini ca în Bucureşti, dar şi Oradea este un oraş mai mic. Eu rămân la părerea mea anterioară, că eutanasierea nediscriminatorie a tuturor câinilor comunitari nu are valenţe educaţionale, de responsabilizare ci de abrutizare. Până la urmă fiecare este liber să aleagă ce crede că este mai corect şi tot el trebuie să se împace cu aceste alegeri, cu părţile lor bune şi rele. 

Disclaimer: acest articol, deşi abordează unele opinii sau idei exprimate de anumite persoane, nu este adresat nimănui în mod particular.

Comunitarii, woof! Între frică şi raţiune

Toată lumea poate fi de acord că problema câinilor vagabonzi este vina oamenilor, a unora mai mult decât a altora dar problema tuturor în final. Pentru a scăpa de această problemă recurentă este clar nevoie de educaţia populaţiei, de legi bune, de implementare consecventă a acelor legi, de adăposturi, programe de sterilizare, de adopţii, etc. Va reieşi din articol că nu sunt de acord cu eutanasierea comunitarilor, cel puţin nu ca mijloc exclusiv de control, cum se întâmplă în prezent dar doresc să lăsăm la uşă supărările şi să vedem dacă putem întoarce situaţia în favoarea noastră. 

Se spune că în acest moment sunt prea mulţi câini pentru a putea să le reduci numărul prin sterilizare. Numărul lor trebuie redus repede deoarece sunt periculoşi. Lupta pentru teritoriu, pentru mâncare şi lipsa contactului prietenesc cu omul îi face periculoşi. 

Unii cinici spun că uciderea câinilor este în ton cu societatea noastră barbară şi că este acceptabilă masacrarea câinilor periodic, de câte ori este nevoie. O fi fiind societatea aşa, dar dorim să rămână aşa? Eu nu doresc asta.

Altă propunere ar fi eutanasierea câinilor acum, pentru ultima dată,  apoi să se implementeze măsurile civilizate de control pentru a ne asigura că nu va mai fi un boom de câini şi că nu vom ajunge din nou în situaţia de a-i eutanasia în masă.

Cineva argumenta că atâta vreme cât nu sunt sterilizaţi toţi câinii, vom ajunge de unde am plecat şi că deci este mai bine să fie eutanasiaţi.  Eu sunt convinsă că nici de eutanasiat nu vor putea fi eutanasiaţi toţi (cum nu au fost nici data trecută) şi problema rămâne ca în cazul sterilizării, populaţia se va reface. Am putea să ne gândim că vom continua cu eutanasia pâna nu va mai rămâne nici unul, dar aici trebuie să aruncăm un ochi la lumea politică şi la campania electorală, să ne bazăm pe experienţă şi să concluzionăm că nu avem nici o asigurare că metoda va fi dusă mai departe după ce campania ia sfârşit.

Din ce am citit eu sterilizarea este mai ieftină decât eutanasierea, dacă vorbim de cele două injecţii care se dau (una adoarme animalul iar cealaltă îi provoacă stop respirator şi cardiac), doar că în cazul sterilizării câinele are nevoie de adăpost şi hrană sau dacă este eliberat continuă să fie periculos dacă este agresiv. Dar dacă vorbim de România, putem fi siguri că mulţi câini nu vor fi eutanasiaţi ca la carte, în mod paşnic. Nu se rabdă cei ce efectuează aceste eutanasieri să nu bage în buzunar banii pentru injecţii şi câinii să îi ucidă cu ce le vine la mână, pe unii, pe alţii eventual să îi elibereze ca să îi poată prinde din nou şi să mai câştige o tură de bani de pe acelaşi câine. Dar am putea să ne gândim şi că un câine castrat tinde să îşi piardă din agresivitate, în aproximativ 6 luni nu va mai avea nici o urmă de hormonii sexuali produşi de testicole (aşa mi-a spus medicul veterinar care mi-a castrat motanul foarte agresiv, care acum e doar defensiv). 


Unii spun că ONG-urile sunt interesate să existe câini pe stradă ca să nu-si piardă obiectul muncii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ecarisajul de stat. Totuşi aceste ONG-uri au apărut ca soluţie-răspuns la problemă şi nu în absenţa problemei cu scopul de a cauza probleme. Propun să nu deschidem subiectul "iubitorilor de animale" deoarece este o generalizare improprie. Există iubitori de animale care înţeleg problema şi contribuie la rezolvarea ei, în acelaşi timp existând oameni care se numesc iubitori de animale care consideră că animalul trebuie lăsat să se reproducă "cum o vrea Dumnezeu".

Am fost acuzată că nu sunt umanistă, deoarece aş ţine mai mult cu animalele decât cu oamenii. Nu m-am descris niciodată ca fiind umanistă, dar dacă sunt, umanismul meu nu însemnă antropocentrism. Este sau nu moral sa iei apărarea celor mai slabi? Da, ştiu, nu par slabi când le opui un copil sau o femeie, chiar şi un bărbat, dar sunt slabi comparativ cu populaţia umană luată la un loc, ca om pot sa îmi depăşesc interesul strict faţă de propria specie. Între un câine şi copilul meu ce aş alege, întreabă unii, răspunsul este evident, dar acesta nu este un argument valid pe motiv că ne deturnează de la realitate şi substituie raţiunea cu sentimentalisme. Da, mutilarea unui copil de către un câine este oribilă dar la fel de oribilă este şi imaginea unui câine sau a oricărei fiinţe simţitoare ucise în chinuri de oameni .

Dacă compar unii oameni raţionali cu grupul nostru preferat, creştinii, putem observa o anumită convergenţă în vizune în acest punct. Le criticăm adesea creştinilor lipsa de umilitate în flagrant conflict cu învăţăturile religiei lor, când se consideră cea mai măreaţă creatură şi când se scârbesc la ideea că suntem înrudiţi cu primatele,  în timp ce noi ne mândrim cu capacitatea noastră de a conştientiza cum suntem înrudiţi chiar şi cu cele mai banale forme de viaţă dar când vine vorba de câinii comunitari parcă se vorbeşte de nişte moloz care trebuie curăţat nu despre nişte fiinţe vii care merită măcar o urmă de respect chiar şi numai pentru că sunt fraţii şi surorile căţeilor blânzi şi cuminţi pe care unii din noi îi au acasă; ceea ce mă aduce la ideea unuia care spunea că sunt sălbatici, că eu m-aş duce sa-l mângâi? Nu deduc de aici că trebuie ucişi! M-aş duce la un urs să-l mângâi? Sau la o pisică sălbatică? Uneori nu mă duc nici la motanul meu să-l mângâi dacă văd ca-i arţăgos! Ar trebui să-l omor pentru că nu pot să-l mângâi? Acesta nu este un argument extrem de solid deoarece fiecare evaluează viaţa umană în felul său, ca să nu mai vorbim de viaţa non-umană.

Ne plângem că suntem prea săraci să adăpostim câinii, prea săraci să-i sterilizăm dar oare cum de supravieţuiesc aceşti câini în oraşele noastre? Nu oare din cauză că unii sunt hrăniţi direct de oameni iar alţii indirect prin resturile alimentare aruncate la întâmplare? Dacă am fi cu adevărat aşa de săraci cum ne pretindem, nu ne-am permite să aruncăm nici sfărmurile de la o coajă de pâine! Este foarte clar pentru mine şi pentru cei ce au studiat fenomenul, că în momentul în care eliberezi un teritoriu, câinii din celelalte zone vor umple golul. Populaţia canină şi dealtfel orice populaţie îşi reglează numărul în timp, în funcţie de resurse, nu creşte la infinit, există o limită la cât de mare poate ajunge o populaţie oarecare. Reduci resursele, reduci limita.

Putem privi haitele de câini, puzderia de câini ca pe o oglindă a societăţii româneşti. Spun asta deoarece mi s-a spus să nu compar modul de rezolvare a problemei câinilor din România cu alte ţări mai dezvoltate deoarece ei nu au ajuns în situaţia noastră. Este un non sequitur să concluzionezi că atunci este justificat să ucidem câinii. Părerea mea este că odată omoraţi, odată ce dispare problema, dispare şi interesul pentru implementarea acelor metode civilizate de control că deh, uite ce puţini au rămas! Ce se poate întâmpla dacă nu-i sterilizăm?

Câinii n-ar mai trebui eutanasiati în masă din nou deoarece se întăreşte percepţia oamenilor că problema câinilor se poate uşor rezolva prin uciderea lor şi astfel oamenii nu sunt motivaţi să facă cele necesare pentru ca să nu se ajungă din nou la suprapopulare. Totodată această practică barbară repetată contribuie şi mai mult la abrutizarea cetăţeanului, la aducerea lui într-o stare amorală lipsită de empatie, prin care se implementează o anumită percepţie că este în regulă să distrugi orice îţi stă în cale, că este mai uşor decât să depui un efort conştient să înţelegi mecanismele din spatele problemelor şi astfel să încerci rezolvarea lor în mod paşnic deşi ca orice lucru care merită făcut bine, necesită timp, răbdare şi voinţă.

Mai bine ar fi să se sterilizeze în masă şi să îşi dea toată lumea interesul pentru reducerea numărului de câini în mod civilizat, când efortul este unul general, efectele sunt nu doar vizibile mai repede, dar şi de lungă durată. Să se eutanasieze doar acei câini foarte agresivi, foarte bolnavi, irecuperabili (unii pot spune că toţi sunt aşa, poate în Bucureşti, la mine în oraş acest lucru nu este adevărat), astfel, depunând un efort conştient şi nu delegând crima pe mâinile câtorva barbari dornici de sânge (sau nu), departe de ochii publicului, poate oamenii vor deveni mai reticenţi când vine vorba să arunce câini în stradă şi poate vor înţelege necesitatea sterilizării propriilor câini, asta ca bonus educaţional, pe lângă obligaţiile impuse prin lege. Dacă nu putem face legi pornind de la ce e corect, poate putem educa populaţia, forţat, prin lege.

Dacă vrem să vorbim de tipicul societăţii române actuale, putem să ne refeirm la barbarism şi sete de sânge dar mai bine putem să observăm că cel mai bine merge treaba când ne ajunge cuţitul la os, sau că ne facem cel mai bine treaba cu cuţitul la gât, în acest caz, dacă nu ar mai exista în mintea oamenilor posibilitatea de a scăpa de câini prin ucidere, oamenii ar fi nevoiţi să devină responsabili. În momentul în care iei responsabilitatea de pe umerii responsabilului, pregăteşte-te pentru eşec! Nu te poţi aştepta de la un om (român?) să depună vreun efort atâta timp cât ştie că va veni altcineva care va rezolva situaţia în locul său, care va face treaba murdară în locul său!

Nu câinele este vinovat ci oamenii şi statul care este format tot din oameni, statul care nu este doar parlamentari; statul este şi organul legii, poliţistul, cei care împlinesc legea, cei care o aplică şi ştim că avem foarte mulţi români angajaţi la stat, poate ar fi vremea să-şi demonstreze utilitatea.

Nu în ultimul rând, statul suntem şi noi şi depinde şi de fiecare dintre noi să ne educăm concetăţenii deficitari la acest capitol. Putem oare folosi comunitarii în scop educaţional?

Raţiune, scepticism şi informaţii

Oamenii se mândresc cu statutul lor de fiinţă gânditoare, raţională, capabilă de a fi conştientă de sine, atribute pe care nu sunt dispuşi să le recunoască în alte fiinţe numite generic animale. Ceea ce oamenii nu conştientizează este că sunt ei înşisi animale; mai dezvoltate, capabile de gândire complexă, dar totuşi animale. Ştiu că creştinilor nu le place realitatea faptului că au un strămoş comun cu celelalte primatele şi că oamenii sunt implicit primate, mă întreb dacă în concepţia lor creaţionistă ne putem considera totuşi animale (ANIMAL - Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; vietate; viețuitoare), având în vedere că uneori înzestrăm cu acest apelativ oameni nu tocmai civilizati. 

Antropologii caută în continuare o definiţie pentru om, ce ne face cu adevărat deosebiţi de celelalte animale, deoarece pe cum studiem mai mult aflăm ca alte vieţuitoare împărtăşesc anumite calităţi pe care le credeam exclusiv umane cum ar fi folosirea uneltelor, construcţii elaborate, capacitatea de a ne recunoaşte în oglindă, etc. Ca animale, am evoluat adaptându-ne mediului, am început să adaptăm mediul la noi şi acum ne adaptăm la evoluţia mediului artificial creat, obezitatea fiind unul din simptomele neadaptării la mediul artificial în care mâncarea hipercalorică este din belşug, oamenii evoluând să profite de acest tip de mâncare pe vremea când era o raritate.

Se pare că oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci fiinţe care raţionalizează. Raţiunea nu este un dat, nu eşti raţional doar pentru că faci parte din specia Homo Sapiens, ea este posibilă dar pentru a dispune de ea trebuie antrenament, trebuie să acumulezi informaţii şi să le evaluezi cu scepticism. Nu putem fi niciodată cu adevărat raţionali, complet raţionali, deoarece nu am evoluat pentru asta, putem supravieţui cu puţine cunoştinte, puţină gândire, am făcut-o zeci de mii de ani şi continuăm să o facem, pe lângă asta creierul nu este perfect ci supus unor erori de calcul destul de grosolane. Asta nu înseamnă că ar trebui să continuăm aşa; avem posibilitatea biologică de a face mai mult, de a şti mai mult, de a gândi mai mult, de a fi mai raţionali şi este în interesul nostru să facem asta. Ignoranţa duce la violenţă şi suferinţă, oamenilor le este frică de necunoscut şi cea mai simplă metodă de a scăpa de frică este distrugerea a ceea ce nu cunosc şi nu înţeleg. Dar ce se fac când devin ei înşişi necunoscutul altora? Se complac în a fi distruşi pentru că nu sunt înţeleşi? Evident că nu. Odată ce cunoşti si înţelegi ceva, nu mai ai o frică iraţională de acel lucru, poţi să-i prevezi mişcările, poţi estima la ce să te aştepţi din partea lui şi dacă există motive reale de frică poţi să iei măsuri reale, chiar empatice, dacă este vorba de fiinţe, şi să încerci să reduci elementele violente, înfricoşătoare, într-un mod raţional, care să rezolve problema nu să genereze mai multe probleme.

Unii spun că nu îndoctrinarea religioasă este la baza ignoranţei copiilor ci educaţia deficitară de la celelalte materii. De fapt aceste două probleme se potenţează reciproc. Pe fondul unei educaţii ştiinţifice deficitare, gândirea religioasă, magică, poate să înflorească. Datorită caracterului facil, oamenii preferă gândirea magică în detrimentul celei ştiinţifice care presupune eforturi. Am observat că oamenii, pe cum înaintează în vârstă au tot mai puţin timp pentru gândire (în afara cazului când asta este meseria lor), cum spuneam, pot funcţiona acceptabil cu puţine informaţii, din care şi mai puţine sunt corecte. Trebuie să înţelegem că copiii de astăzi sunt adulţii de mâine şi că şi ei vor ajunge la acea fază în viaţă când nu vor mai avea timp şi disponibilitate să se informeze, să înveţe, să gândească, cu atât mai puţin să înveţe să gândească. Cel mai bun moment pentru asta este în perioada anilor de studiu. Din păcate asta nu se întâmplă ci se folosesc acei ani valoroşi pentru a îndobitoci aceşti copii pentru ca ei să fie vacile de muls de mâine, copiii sunt limitaţi la a gândi puţin şi de multe ori defectuos, fiind astfel la mila celor puternici, care de cele mai multe ori nu arată nici un fel de milă, nici un fel de empatie. Darwin nu a spus că supravieţuieşte cel mai puternic, ci cel mai bine adaptat la mediu. Liderii noştri aplică activ pe copii prima variantă în timp ce ei se conformează celei de a doua. Ei sunt adaptaţi mediului, au ajuns puternici şi se folosesc de acea putere pentru a-i ţine pe ceilalţi în ignoranţă, asigurându-şi astfel locul permanent în vârful lanţului trofic. Din păcate ignoranţa care îî ţine pe oameni în noroi este aceeaşi ignoranţă care îi împiedică să realizeze că sunt în noroi şi că se doreşte ca ei să fie acolo.

Deci cel mai bun lucru ar fi să insistăm asupra educaţiei raţionale a copiiilor, să le dăm informaţii corecte, să îi învăţăm să fie sceptici ca să poată sorta informaţiile şi să profităm de curiozitatea lor, satisfăcând-o. Este o greşeală ce predică liderii spirituali care înfierează gândirea critică şi putem analiza asta: putem fi de acord că nimeni nu crede că este o calitate să fii prost. (PROSTÍE, prostii, s. f. 1. Starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură) Putem determina că cineva este prost când este prost informat, când nu înţelege lucruri elementare şi când ia decizii proaste din cauza informaţiilor proaste pe care le deţine. Prostia este opusă inteligenţei şi culturii. La inteligenţă şi cultură ajungi gândind critic. Şi atunci cum de nimeni nu reacţionează când unii lideri spirituali spun că este un păcat să gândeşti? Mai mult cum pot unii să fie de acord cu această afirmaţie şi totuşi să îi deranjeze dacă sunt catalogaţi ca fiind proşti? Simplu! Deoarece îndoctrinarea religioasă nu rezultă în oameni culţi, bine informaţi asupra doctrinei, ea rezultă în oameni înfricoşaţi, incapabili de gândire critică şi ajung astfel pentru că se face uz de sentimentele lor, de fricile lor, de slăbiciunile lor, li se cere să accepte lucruri din autoritate şi nu explicându-li-se consecinţele reale ale alegerilor pe care le pot face, în schimb li se servesc o groază de consecinţe ireale, supranaturale, pedepse veşnice. Asta nu încurajează gândirea critică, inteligenţa, cercetarea, cultura, pacea ci hrăneşte nesiguranţa, frica, violenţa. Dacă mai adăugăm lipsa unei educaţii ştiinţifice, raţionale la celelalte materii (lipsă perpetuată, încurajată, dorită de biserică, deoarece am stabilit că gândirea este un păcat), rezultă o populaţie proastă care este atât de proastă încât nici nu mai este capabilă să recunoască un om deştept când îl vede.