Comunitarii, grrr! Reversul medaliei

Crima este răspândită la scară largă în natură. Animalele ucid. Ucid pentru hrană dar ucid şi pentru teritoriu, reproducere, cazuri în care îşi ucid membrii propriei specii sau chiar a propriului grup şi acest comportament se poate vedea şi la cimpanzei. Omul este şi el un animal. Este natural şi pentru om să ucidă şi o face, la fel ca animalele, pentru hrană, teritoriu, reproducere. Uneori din plăcere, ca "sport". Este magnific cum suntem supuşi erorilor de cogniţie şi ajungem să ne contrazicem în cele mai profunde concepţii pe care le ţinem. Nu tot ce e natural este şi bun. Dacă ceva ce ne dorim implică să facem ceva rău nu avem nici o problemă să invocăm naturalul şi să jonglăm cu natura în funcţie de interese. Lupul, de exemplu, a fost exterminat în unele zone din cauză că oamenii considerau că le mănâncă vitele. Chiar şi după ce a fost declarat specie protejată în SUA, mulţi sunt cei ce doresc să îl vadă dispărut. Şi aici nu vorbim despre un animal domesticit de om care se înmulţeşte în oraş şi le periclitează vieţile ci de o specie importantă pentru sănătatea ecosistemului, care vînează vitele oamenilor doar ocazional cînd prada sa naturală lipseşte.  


Ca om, am un creier care îmi permite să am compasiune faţă de alte specii, este capabil chiar să prefere un membru al altei specii în defavoarea unui membru al propriei specii. Depinde de calitatea acestuia. Au fost întâlnite şi cazuri de afecţiune între prădător şi pradă în lumea animalelor. Acestea au fost considerate ciudăţenii, devieri de la normalitate. Probabil că asta şi sunt. Probabil că şi eu, dacă aş fi pusă să aleg între un criminal şi un câine comunitar şi aş prefera câinele, aş  constitui o ciudăţenie. Poate totuşi o ciudăţenie mai mică decât leoaica care a adoptat un pui de antilopă. Putem aduce totodată în discuţie execuţiile umane, sunt acelea justificate datorită caracterului condamnatului, sunt ele ceva natural sau sunt împotriva naturii? Dacă este să ne privilegiem specia, trebuie să o facem principial sau circumstanţial? 


Lăsând filosofia deoparte, menţionam în articolul anterior eutanasierea în două etape - adormire + stop cardio-respirator. Ar fi excelent dacă eutanasia câinilor comunitari grav blonavi sau agresivi s-ar face prin această metodă. Eu am fost nevoită să recurg la eutanasie cu câţiva din câinii mei când s-au îmbolnăvit de boala Carré. Am aşteptat până au ajuns în ultima fază deoarece până atunci mai existau şanse să scape. Este o metodă blândă şi cum spunea cineva, dacă ar mai fi şi scărpinaţi între urechi...ceea ce ai mei au fost.

Spuneam că avem nevoie de responsabilizarea populaţiei faţă de câini şi spuneam de abuzurile invitate de deschiderea sezonului la câini. Cei ce nu doresc să aştepte 5-10 ani până dispare şi ultimul maidanez sterilizat şi consideră că eutanasia este varianta cu rezultate imediate, spuneam că delegă responsabilitatea. Poate au pe conştiinţă că au susţinut metoda, dar atâta vreme cât îşi simt viaţa în pericol din cauza câinilor consideră că este justificată. Totuşi să ai pe conştiinţă susţinerea eutanasiei generale nu este egal cu a avea pe conştiinţă uciderea efectivă a câinilor. Acest lucru nu se petrece în public şi majoritatea îşi pot lua gândul de la act şi chiar să pretindă că nu e treaba lor.  


Ideea principală era că dacă nu ar mai exista în mintea oamenilor posibilitatea de a scăpa de câini prin ucidere, oamenii ar fi nevoiţi să devină responsabili şi să contribuie activ la eliminarea cauzelor care duc la această problemă. 

Dacă s-ar recurge din nou la metoda extremă de eutanasiere în masă, consider că ar fi o decizie pripită deoarece nu există metode de ţinere sub control al acestei acţiuni. Cum putem fi siguri că acei câini au fost eutanasiaţi cum trebuie? Cum putem preveni abuzurile? Mă gândeam că şi în acest caz, oamenii ar trebui să fie responsabili de acţiunile lor sau de susţinerea unor acţiuni în numele lor. Dacă optează pentru eutanasiere în masă şi dacă acest lucru va fi acceptat şi implementat, consider că este de datoria fiecărui cetăţean să se implice în acest proces. Să facă vizite la adăposturi şi să participe ca martor la eutanasieri, asigurându-se astfel că toţi câinii vor fi eutanasiaţi conform standardelor. Să se asigure că banii publici alocaţi vor fi folosiţi cum trebuie, şi nu vor intra în buzunarele celor delegaţi să execute planul în timp ce câinii să fie ucişi cu brutalitate, în chinuri. 


Apărătorii vieţilor maidanezilor sunt acuzaţi de ipocrizie pe motiv că aceştia susţin de fapt suferinţa câinilor prin continuarea vieţii acestora în condiţiile actuale şi că aceşti maidanezi suferă tocmai din cauza condiţiei lor, a vieţii precare pe care o duc (ignorând în acelaşi timp suferinţa pe care câinii o provoacă oamenilor). Astfel, îmi permit şi eu să insinuez o acuzaţie de ipocrizie înspre susţinătorii eutanasiei (din care unii sunt chiar iubitori de câini) care proclamă că eutanasia îi va scăpa pe aceşti câini de suferinţa vieţii pe care o duc (asta, evident, pe lângă beneficiile aduse oamenilor), în cazul în care nu sunt dispuşi să se implice în mod direct în proces şi să se asigure că aceşti câini vor avea parte de o moarte blândă. Nu vreau să spun prin asta că doar cei ce susţin eutanasia să supervizeze procesul, apărătorii animalelor ar trebui cu atât mai mult să se implice în posibila campanie de eutanasiere deoarece deşi au pierdut lupta principală, există încă această luptă pe care o pot duce pentru binele patrupedelor.


Citind acest articol (link), pe care vi-l recomand în întregime, am înţeles că temerile mele vis-a-vis de abuzuri nu se referă la cazuri izolate ci la o tendinţă majoritară. Abuzurile faţă de câini sunt comise chiar şi atunci când eutanasia nediscriminatorie este ilegală. Prin urmare, indiferent care va fi soluţia implementată, consider că este necesară o cât mai mare implicare directă din partea populaţiei.
Aici (link) am găsit un articol în care se prezintă problema din cele două perspective. 
Iar aici (link) sunt mai multe aspecte ale legii.


Din punct de vedere al legii se pare ca există probleme cu propunerile mele. Aici (link)  citim că: legea care adopta eutanasia ca rezolvare a situatiei cainilor fara stapan din Romania este "neclara si lasa loc liber abuzurilor [...]. Dupa adoptarea legii, ONG-urilor nu le va fi permis sa asiste la eutanasie sau prindere, nu se precizeaza metoda de ucidere, nu este mentionat ce se intampla cu canii sterilizati care nu sunt agresivi sau bolnavi (eutanasia se face doar in cazul cainior agresivi si bolnavi conform legilor UE ), iar criteriile si persoanele care stabilesc agresivitatea si potentialul de recuperare al cainilor nu sunt clar detaliate". Se poate ca mulţi câini să fie agresivi doar datorită circumstanţelor şi doar puţini să fie agresivi indiferent de acestea. Deci mă întreb cum aş putea eu ca cetăţean să mă asigur că animalele sunt tratate bine dacă nici ONG-urilor nu li se permite să asiste? 


Mă tot gândesc la situaţia din Oradea unde s-a rezolvat destul de bine problema câinilor, chiar dacă nu complet, dar sunt pregătiţi să treacă la următorii paşi: microcipare, obligativitatea sterilizării câinilor fără drept de montă şi achitarea unei taxe de către cei ce refuză sterilizarea. Desigur, în Oradea nu au fost atât de mulţi câini ca în Bucureşti, dar şi Oradea este un oraş mai mic. Eu rămân la părerea mea anterioară, că eutanasierea nediscriminatorie a tuturor câinilor comunitari nu are valenţe educaţionale, de responsabilizare ci de abrutizare. Până la urmă fiecare este liber să aleagă ce crede că este mai corect şi tot el trebuie să se împace cu aceste alegeri, cu părţile lor bune şi rele. 

Disclaimer: acest articol, deşi abordează unele opinii sau idei exprimate de anumite persoane, nu este adresat nimănui în mod particular.

Comunitarii, woof! Între frică şi raţiune

Toată lumea poate fi de acord că problema câinilor vagabonzi este vina oamenilor, a unora mai mult decât a altora dar problema tuturor în final. Pentru a scăpa de această problemă recurentă este clar nevoie de educaţia populaţiei, de legi bune, de implementare consecventă a acelor legi, de adăposturi, programe de sterilizare, de adopţii, etc. Va reieşi din articol că nu sunt de acord cu eutanasierea comunitarilor, cel puţin nu ca mijloc exclusiv de control, cum se întâmplă în prezent dar doresc să lăsăm la uşă supărările şi să vedem dacă putem întoarce situaţia în favoarea noastră. 

Se spune că în acest moment sunt prea mulţi câini pentru a putea să le reduci numărul prin sterilizare. Numărul lor trebuie redus repede deoarece sunt periculoşi. Lupta pentru teritoriu, pentru mâncare şi lipsa contactului prietenesc cu omul îi face periculoşi. 

Unii cinici spun că uciderea câinilor este în ton cu societatea noastră barbară şi că este acceptabilă masacrarea câinilor periodic, de câte ori este nevoie. O fi fiind societatea aşa, dar dorim să rămână aşa? Eu nu doresc asta.

Altă propunere ar fi eutanasierea câinilor acum, pentru ultima dată,  apoi să se implementeze măsurile civilizate de control pentru a ne asigura că nu va mai fi un boom de câini şi că nu vom ajunge din nou în situaţia de a-i eutanasia în masă.

Cineva argumenta că atâta vreme cât nu sunt sterilizaţi toţi câinii, vom ajunge de unde am plecat şi că deci este mai bine să fie eutanasiaţi.  Eu sunt convinsă că nici de eutanasiat nu vor putea fi eutanasiaţi toţi (cum nu au fost nici data trecută) şi problema rămâne ca în cazul sterilizării, populaţia se va reface. Am putea să ne gândim că vom continua cu eutanasia pâna nu va mai rămâne nici unul, dar aici trebuie să aruncăm un ochi la lumea politică şi la campania electorală, să ne bazăm pe experienţă şi să concluzionăm că nu avem nici o asigurare că metoda va fi dusă mai departe după ce campania ia sfârşit.

Din ce am citit eu sterilizarea este mai ieftină decât eutanasierea, dacă vorbim de cele două injecţii care se dau (una adoarme animalul iar cealaltă îi provoacă stop respirator şi cardiac), doar că în cazul sterilizării câinele are nevoie de adăpost şi hrană sau dacă este eliberat continuă să fie periculos dacă este agresiv. Dar dacă vorbim de România, putem fi siguri că mulţi câini nu vor fi eutanasiaţi ca la carte, în mod paşnic. Nu se rabdă cei ce efectuează aceste eutanasieri să nu bage în buzunar banii pentru injecţii şi câinii să îi ucidă cu ce le vine la mână, pe unii, pe alţii eventual să îi elibereze ca să îi poată prinde din nou şi să mai câştige o tură de bani de pe acelaşi câine. Dar am putea să ne gândim şi că un câine castrat tinde să îşi piardă din agresivitate, în aproximativ 6 luni nu va mai avea nici o urmă de hormonii sexuali produşi de testicole (aşa mi-a spus medicul veterinar care mi-a castrat motanul foarte agresiv, care acum e doar defensiv). 


Unii spun că ONG-urile sunt interesate să existe câini pe stradă ca să nu-si piardă obiectul muncii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ecarisajul de stat. Totuşi aceste ONG-uri au apărut ca soluţie-răspuns la problemă şi nu în absenţa problemei cu scopul de a cauza probleme. Propun să nu deschidem subiectul "iubitorilor de animale" deoarece este o generalizare improprie. Există iubitori de animale care înţeleg problema şi contribuie la rezolvarea ei, în acelaşi timp existând oameni care se numesc iubitori de animale care consideră că animalul trebuie lăsat să se reproducă "cum o vrea Dumnezeu".

Am fost acuzată că nu sunt umanistă, deoarece aş ţine mai mult cu animalele decât cu oamenii. Nu m-am descris niciodată ca fiind umanistă, dar dacă sunt, umanismul meu nu însemnă antropocentrism. Este sau nu moral sa iei apărarea celor mai slabi? Da, ştiu, nu par slabi când le opui un copil sau o femeie, chiar şi un bărbat, dar sunt slabi comparativ cu populaţia umană luată la un loc, ca om pot sa îmi depăşesc interesul strict faţă de propria specie. Între un câine şi copilul meu ce aş alege, întreabă unii, răspunsul este evident, dar acesta nu este un argument valid pe motiv că ne deturnează de la realitate şi substituie raţiunea cu sentimentalisme. Da, mutilarea unui copil de către un câine este oribilă dar la fel de oribilă este şi imaginea unui câine sau a oricărei fiinţe simţitoare ucise în chinuri de oameni .

Dacă compar unii oameni raţionali cu grupul nostru preferat, creştinii, putem observa o anumită convergenţă în vizune în acest punct. Le criticăm adesea creştinilor lipsa de umilitate în flagrant conflict cu învăţăturile religiei lor, când se consideră cea mai măreaţă creatură şi când se scârbesc la ideea că suntem înrudiţi cu primatele,  în timp ce noi ne mândrim cu capacitatea noastră de a conştientiza cum suntem înrudiţi chiar şi cu cele mai banale forme de viaţă dar când vine vorba de câinii comunitari parcă se vorbeşte de nişte moloz care trebuie curăţat nu despre nişte fiinţe vii care merită măcar o urmă de respect chiar şi numai pentru că sunt fraţii şi surorile căţeilor blânzi şi cuminţi pe care unii din noi îi au acasă; ceea ce mă aduce la ideea unuia care spunea că sunt sălbatici, că eu m-aş duce sa-l mângâi? Nu deduc de aici că trebuie ucişi! M-aş duce la un urs să-l mângâi? Sau la o pisică sălbatică? Uneori nu mă duc nici la motanul meu să-l mângâi dacă văd ca-i arţăgos! Ar trebui să-l omor pentru că nu pot să-l mângâi? Acesta nu este un argument extrem de solid deoarece fiecare evaluează viaţa umană în felul său, ca să nu mai vorbim de viaţa non-umană.

Ne plângem că suntem prea săraci să adăpostim câinii, prea săraci să-i sterilizăm dar oare cum de supravieţuiesc aceşti câini în oraşele noastre? Nu oare din cauză că unii sunt hrăniţi direct de oameni iar alţii indirect prin resturile alimentare aruncate la întâmplare? Dacă am fi cu adevărat aşa de săraci cum ne pretindem, nu ne-am permite să aruncăm nici sfărmurile de la o coajă de pâine! Este foarte clar pentru mine şi pentru cei ce au studiat fenomenul, că în momentul în care eliberezi un teritoriu, câinii din celelalte zone vor umple golul. Populaţia canină şi dealtfel orice populaţie îşi reglează numărul în timp, în funcţie de resurse, nu creşte la infinit, există o limită la cât de mare poate ajunge o populaţie oarecare. Reduci resursele, reduci limita.

Putem privi haitele de câini, puzderia de câini ca pe o oglindă a societăţii româneşti. Spun asta deoarece mi s-a spus să nu compar modul de rezolvare a problemei câinilor din România cu alte ţări mai dezvoltate deoarece ei nu au ajuns în situaţia noastră. Este un non sequitur să concluzionezi că atunci este justificat să ucidem câinii. Părerea mea este că odată omoraţi, odată ce dispare problema, dispare şi interesul pentru implementarea acelor metode civilizate de control că deh, uite ce puţini au rămas! Ce se poate întâmpla dacă nu-i sterilizăm?

Câinii n-ar mai trebui eutanasiati în masă din nou deoarece se întăreşte percepţia oamenilor că problema câinilor se poate uşor rezolva prin uciderea lor şi astfel oamenii nu sunt motivaţi să facă cele necesare pentru ca să nu se ajungă din nou la suprapopulare. Totodată această practică barbară repetată contribuie şi mai mult la abrutizarea cetăţeanului, la aducerea lui într-o stare amorală lipsită de empatie, prin care se implementează o anumită percepţie că este în regulă să distrugi orice îţi stă în cale, că este mai uşor decât să depui un efort conştient să înţelegi mecanismele din spatele problemelor şi astfel să încerci rezolvarea lor în mod paşnic deşi ca orice lucru care merită făcut bine, necesită timp, răbdare şi voinţă.

Mai bine ar fi să se sterilizeze în masă şi să îşi dea toată lumea interesul pentru reducerea numărului de câini în mod civilizat, când efortul este unul general, efectele sunt nu doar vizibile mai repede, dar şi de lungă durată. Să se eutanasieze doar acei câini foarte agresivi, foarte bolnavi, irecuperabili (unii pot spune că toţi sunt aşa, poate în Bucureşti, la mine în oraş acest lucru nu este adevărat), astfel, depunând un efort conştient şi nu delegând crima pe mâinile câtorva barbari dornici de sânge (sau nu), departe de ochii publicului, poate oamenii vor deveni mai reticenţi când vine vorba să arunce câini în stradă şi poate vor înţelege necesitatea sterilizării propriilor câini, asta ca bonus educaţional, pe lângă obligaţiile impuse prin lege. Dacă nu putem face legi pornind de la ce e corect, poate putem educa populaţia, forţat, prin lege.

Dacă vrem să vorbim de tipicul societăţii române actuale, putem să ne refeirm la barbarism şi sete de sânge dar mai bine putem să observăm că cel mai bine merge treaba când ne ajunge cuţitul la os, sau că ne facem cel mai bine treaba cu cuţitul la gât, în acest caz, dacă nu ar mai exista în mintea oamenilor posibilitatea de a scăpa de câini prin ucidere, oamenii ar fi nevoiţi să devină responsabili. În momentul în care iei responsabilitatea de pe umerii responsabilului, pregăteşte-te pentru eşec! Nu te poţi aştepta de la un om (român?) să depună vreun efort atâta timp cât ştie că va veni altcineva care va rezolva situaţia în locul său, care va face treaba murdară în locul său!

Nu câinele este vinovat ci oamenii şi statul care este format tot din oameni, statul care nu este doar parlamentari; statul este şi organul legii, poliţistul, cei care împlinesc legea, cei care o aplică şi ştim că avem foarte mulţi români angajaţi la stat, poate ar fi vremea să-şi demonstreze utilitatea.

Nu în ultimul rând, statul suntem şi noi şi depinde şi de fiecare dintre noi să ne educăm concetăţenii deficitari la acest capitol. Putem oare folosi comunitarii în scop educaţional?