O discuţie cu rezultat neaşteptat

Am petrecut zilele de joi şi vineri cu o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine, cu 2 copii şi unul pe drum mai mulţi decât mine, cu un dumnezeu mai mult decât mine.

Discuţia a început într-un mod inocent, eu întrebând-o dacă a intenţionat să facă acest al patru-lea copil. Răspunsul ei a fost că nu dar ca nici sa facă o întrerupere de sarcina nu poate, moment în care eu am întrebat dacă din motive religioase; ea spus că nu din motive religioase (este ortodoxă) ci pentru că nu suportă ideea de a face asta, sentiment pe care îl am şi eu dar din fericire am avut doar o ocazie să-l manifest. Ştiind că are un copil de vârstă şcolară am atacat subiectul religiei din şcoli, întrebând-o dacă băiatul ei frecventează aceste ore şi ce părere are despre ce învaţă şi dacă s-a uitat peste manual. A spus că s-a uitat peste manual şi că în mare învaţă despre obiectele de cult, structura biserciii şi alte asemenea lucruri relativ inofensive. Totuşi, aşa ceva am făcut şi eu la religie dar ştiu că în plus ni s-a predat şi din biblie, cum ar fi geneza aşa că am întrebat-o dacă i se pare în regulă ca unui copil să i se predea cu valoare de adevăr povestea că Yahveh a creat lumea în şase zile. Părerea ei era că nu e nici o problemă deoarece copilul învaţă la alte materii altceva. Oare? Mi-am manifestat dezacordul faţă de ideea de a prezenta copiiilor variante contradictorii, mai ales când una din variante nu este una ştiinţifică şi deci nu este supusă îmbunătăţirii. Ea considera că la vârste mici copiiilor nu li se poate explica morala şi că religia este o metodă de a-i civiliza. Am spus că nu mi se pare o ideea foarte bună să înveţi un copil morală prin instituirea fricii faţă de pedeapsă venită de la o fiinţă precum Dumnezeu moment în care m-a băgat în ceaţă spunând că nu prin frică, şi spun că m-a băgat în ceaţă deoarece nu-mi pot imagina nici un alt rol al zeului în "educaţia morală" a unui copil care se susţine că nu poate fi educat prin discuţii despre această problemă. Dacă nu prin frică, atunci prin iubire? Păi dacă un copil este dispus să fie bun din iubire faţă de zeu, ar trebui să fie dispus să fie bun şi din iubire faţă de părinţi, ce sens mai are un zeu care vede tot ce faci dacă nu să instituie senzaţia de supraveghere constantă şi implicit frica de pedeapsă? 

M-a întrebat cum este să fii ateu, adică nu cred în nimic, cred că atunci când mor se termină tot? Am spus că da, nu am nici un motiv să cred în viaţă după moarte şi că după ce mor dacă nu este nimic, automat nu-mi poate părea rău de nimic, nu-mi va fi dor de nimic din ce cunosc acum. Evident că mi-a înaintat sintagma că "voi vedea eu la urmă" dar nu sub forma ameninţării cu pedeapsa pentru necredinţă ci pornită dintr-o convingere personală că această viaţă de apoi există şi că o voi experimenta şi eu fie că cred în ea sau nu :) I-am povestit despre modul în care oamenii au evoluat să aibă un creier mai dezvoltat, capabil de a fi conştient de sine, totodată conştient de propria moarte şi capabil de gândire abstractă şi imaginaţie astfel încât a fost posibilă inventarea acestor poveşti prin care se calma angoasa porvocată de moarte. A atentat şi la o variantă a parilului lui Pascal pe care i l-am demontat de asemenea prin simpla idee că nu poţi alege să crezi în dumnezeu aşa cum nici ea n-ar putea alege să creadă în zâne indiferent ce ameninţări i-aş arunca şi că oamenii ajung la maturitate cu aceste convingeri dobândite în copilărie când gândirea critică este aproape inexistentă. A spus un lucru care exemplifică acea frică foarte bine, anume că nu poate să rişte cu copiii ei. Deci frica de iad este atât de înrădăcinată şi posibilitatea le pare atât de reală încât nu îşi permit să rişte şi nu îşi pot permite să rişte "sufletul veşnic" al copiiilor. Mai bine să îi înveţe prostii şi să nu fie adevarată dogma decât să îi înveţe ştiinţă şi să devină atei că dacă e adevărată dogma? Ce dumnezeu au şi ăştia! Care se supără dacă nu crezi în el, care te pedepseşte pentru că nu eşti ignorant faţă de lipsa Lui de credibilitate.

Am intrat şi în alte aspecte sociale cum ar fi intruziunea bisericii în probleme de stat, legea parteneriatului cu biserica în asistenţa socială, l-am denigrat puţin pe Înalt Prea Făţărnicia sa Daniel, am ajuns la biblie şi la anumite aspecte lgate de istoria acestei cărţi şi alte informaţii din care reiese şi faptul că zeul creştinilor a.k.a. Yahveh zeul evreilor a fost parte dintr-un cult politeist şi modul prin care a ajuns să fie venerat ca singurul zeu. Am vorbit şi de anumite alte aspecte ale bibliei pe care nu le voi menţiona, deoarece nu după mult timp, am căzut de acord că biblia este făcută de om şi nu are valoare de cuvânt direct al lui Dumnezeu aşa că o putem exclude din conversaţia noastră. A ajuns astfel la ideea mai curată că totuşi trebuie să fie ceva mai presus, ceva care a făcut toate astea. I-am spus că nu cred nici într-o astfel de ipoteză dar că e mai acceptabilă decât variantele ei dogmatice şi de-a dreptul penibile şi retrograde, cu menţiunea că această variantă să fie una deistă în care zeul nu se implică în viaţa oamenilor aspect cu care majoritatea credincioşilor nu pot fi de acord, ei fiind totuşi creştini. I-am explicat că nu ajută cu nimic să explici ceva complex cu ajutorul a ceva şi mai complex, mai ales cu ceva definit ca transcendent, supranatural. Dacă omul este natural, nu poate accesa acel supranatural şi deci nu poate să-l testeze ştiinţific moment în care m-a luat la rost că ce e şi cu ştiinţa asta? Aşa că i-am explicat ce e şi cu ştiinţa asta, ce este o teorie ştiinţifică şi cum trebuie ea să poată face preziceri. Revenind, am formulat o idee interesantă: cum de pot oamenii să accepte existenţa unei fiinţe supranaturale, necreate, infinite, şi cu toate atributele fantasmagorice atribuite de către religie dar le vine atât de greu să accepte ceva mult mai simplu: o apariţie a universului în mod întâmplător, extraordinar dar natural? În mod incredibil li se pare mult prea complex şi greu de imaginat apariţia unversului în mod natural. Cred că nu şi-au pus niciodată întrebări vis-a-vis de şi mai marea complexitate şi greu de imaginat supranatură a acelui dumnezeu.


Am observat în anumite momente că discuţia risca să o deranjeze prin agresivitatea ideilor aşa că ocazionalele întreruperi de către un telefon sau un client ajutau cu câte un respiro, discuţia reluându-se ulterior cu mai multă curiozitate şi bunăvoinţă decât tendinţa vag aprinsă de dinainte. 

A doua zi n-am mai deschis subiectul intenţionat. Întâmplarea face că Zergu şi-a ţinut promisiunea de a publica un articol aşa că eu citeam Sharia în România II - Presiuni ale suditilor asupra muftiului moderat când mi-a scăpat un "Incredibil!" care i-a trezit curiozitatea aşa că i-am citit o mare parte din articol după care discuţia a fost declarată din nou deschisă. 
I-am povestit despre evoluţie, despre dovezile fosile şi mai nou cele genetice ale înrudirii noastre cu cimpanzeii în primul rând. Şi-a manifestat nedumerirea vis-a-vis de această înrudire sub forma următoare: de ce trebuie să fim înrudiţi cu maimuţele şi de ce noi suntem atat de "evoluaţi". I-am explicat că toate speciile sunt la fel de evlouate, noi avem doar o capacitate craniană mai mare şi că da, aparent suntem foarte deosebiţi dar că de fapt suntem tot nişte primate în majoritatea timpului şi că această dezvoltare cerebrală a fost o întâmplare a interacţiunii dintre mutaţii genetice, mediu şi selecţie naturală, la homo a fost favorizată această dezvoltare în timp ce celelalte primate au rămas bine-merci în copaci şi că odată pornind pe acest traseu al selecţiei în sensul inteligenţei şansele să continuăm să devenim mai deştepţi erau mai mari decât să regresăm deoarece are evdente avantaje în supravieţuire. I-am povestit şi despre cromozomul în minus pe care îl au oamenii faţă de cimpanzei şi cum a ajuns să fie aşa, cum bine explică Ken Miller aici şi despre inserţiile retrovirale din ADN care arată înrudirea şi cum s-au separat primatele în diversele grupuri.


În cele din urmă am atins si aspectul abiogenezei şi a cercetărilor ce se fac în domeniu şi i-am dat să vadă acest video care i-a plăcut foarte mult pentru că era chimie pe care ea a studiat-o mult la şcoală. În momentul în care ne-am despărţit am avut surpriza! M-a rugat să-i mai trimit materiale de vizionat. Aşa am şi făcut: i-am trimis A History of God. Din cauză că scriu acest articol mai târziu, pot menţiona şi răspunsul său în care îmi scrie: Le-am vazut, sunt interesante .... dar tu stii ca pe mine nu ma conving .... :D (nu, nu ştiu de fapt) aşa că i-am trimis seria Growing Up in the Universe cu menţiunea că ce i-am trimis înainte nu era menit să îi demonstreze inexistenţa oricărei zeităţi ci doar a celui creştin şi că ateii nu fac prozelitism ci campanie pentru informare în domenii pe care biserica le trece sub tăcere. 
Că uneori oamenii mai devin atei în urma informării ştiinţifice nu e prozelitism ateist ci victorie intelectuală.


Explicând titlul articolului spun că a fost neaşteptat de receptivă şi doritoare de mai mult această persoană. Dacă devenea pe loc ateistă aş fi scris "cu rezultat miraculos".