Religia predată confesional din nou în centrul atenţiei.

Ministerul Educatiei a publicat pe edu.ro un nou proiect de plan-cadru pentru învăţământul primar, document supus dezbaterii publice până la data de 19 februarie 2013 (adică mâine). Planul cadru cuprinde materiile obligatorii, pe cele opţionale, precum şi numărul de ore alocat fiecărei materii pe săptămână, pentru elevii din clasa pregătitoare, clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a şi clasa a IV-a. Proiectul arată că introducerea ca obligatorie a materiei Limba modernă se face abia în clasa a III-a, iar Religia rămâne ca parte a trunchiului comun încă din clasa pregătitoare. Printre noutăţi se află introducerea a doua ore de "Educaţie fizică" pentru toate clasele primare şi două ore de "Muzică şi mişcare" pentru elevii din clasa pregătitoare, clasa I şi clasa a II-a. (hotnews.ro)

Numai că:
În şcoli nu se studiază Istoria Religiilor. Din contră, predarea se face de o manieră confesională, la orele de religie elevilor prezentându-li-se insistent doctrina unui singur cult. În practică, de cele mai multe ori, este vorba de doctrina BOR.

Religia se studiază an de an, săptămână de săptămână, începând cu clasa pregatitoare. Timp de 13 ani, copiii sunt obligaţi, de facto, să participe la cel puţin o oră de religie în fiecare săptămână. Religia este singura materie, cu excepţia Limbii Române / materne şi a Matematicii, care se studiază în absolut toţi anii de învăţămînt preuniversitar.

Salarizarea profesorilor de religie, mulţi dintre ei preoţi, nu este asigurată de către culte ci grevează bugetul Ministerului Educaţiei. În sistem există aproape 10.000 de profesori de religie, iar anual fondul de salarii pentru aceştia se ridică la cca. 54 milioane de euro.
Deşi sunt plătiţi de către Stat, profesorii de religie sunt direct subordonaţi ierarhiei religioase locale. De asemeni, cultele controlează atât programa de învăţământ cât şi conţinutul manualelor de religie.

În multe şcoli se practică spovedaniile şi împărtăşaniile de grup; elevii fiind duşi cu clasa la biserică şiobligaţi să participe la aceste ritualuri.

Continuă să fie în circulaţie manuale de religie ce promovează violenţa fizică şi psihică asupra copiilor.
Copiilor, inclusiv celor din clasele primare, li se repetă obsesiv despre “păcat”, “iad” şi “diavoli”, inducându-li-se ideea că nerespectarea cu stricteţe a “poruncilor” îi condamnă la “osânda veşnică”.

Aşa că măsurile ce trebuie puse în practică sunt cele precizate şi de ASUR:

Renunțarea la studierea Religiei în toți anii de școală. Legea Educației Naționale prevede că religia este parte din trunchiul comun în toate ciclurile de învățământ, dar nu există nicio prevedere legală care să impună ca religia să fie studiată din clasa pregătitoare și până în ultima clasă de liceu.

Înscrierea copiilor la orele de religie trebuie făcută doar în urma unei cereri exprese a părinților și nu din oficiu așa cum se întâmplă acum.

La orele de religie să nu se dea note, iar rezultatele evaluărilor la această disciplina să nu se ia în calcul la stabilirea mediei finale.

Elaborarea unui set clar de reguli privind copiii care nu participă la orele de religie pentru a nu depinde de bună-voința conducerii școlii în care învață.

„Să nu uităm că din acest an școlar religia se predă și la clasa pregătitoare! Planul cadru se elaborează de minister și se aprobă prin ordin de Ministru. Nicăieri în Legea Educației sau altundeva nu se spune că elevii trebuie supuși timp de 13 ani unei îndoctrinări religioase sistematice. Domnul Pricopie este în măsură să oprească acest abuz printr-un simplu Ordin de Ministru, în cadrul actualului sistem legislativ. Până la schimbarea LEN și adoptarea unui învățământ religios neconfesional, ministerul poate face un prim pas în direcția bună prin predarea orelor de religie doar la clasele a IV-a, a VIII-a si a XII-a.” a declarat Toma Pătraşcu, vicepreşedinte ASUR.

Intraţi pe platforma de observaţii şi propuneri referitoare la "Proiectul de plan-cadru pentru învăţământul primar" disponibil la adresa: https://www.surveymonkey.com/s/PC-primar şi prezentaţi-vă opinia. Lipsa de acţiune este o aprobare tacită.
Termenul limită: 19 februarie 2013.


Eu le-am trimis mesajul de mai jos. Poate pentru cei ce află de asta de la mine este prea târziu să o facă, şi eu am aflat târziu.


Legal, obligativitatea materiei "religie" se referă la obligaţia şcolii de a o oferi nu la obligaţia elevului de a o urma. Totodată este profund incorect ca aceasta să fie o materie a trunchiului comun şi copiii să fie înscrişi automat la religie. Se ştie că la "religie" nu se face istoria religiilor ci îndoctrinare, adică iniţiere în doctrina unui cult anume iar religia d.p.d.v confesional este parte a sferei personale nu a sferei publice. Această programă este discriminatorie faţă de părinţii atei şi copiii acestora şi poate şi faţă de cei aparţinând altor culte care sunt puşi în poziţia ingrată de a-şi retrage copiii de la această "materie", de multe ori şcoala fiindu-le ostilă şi neoferindu-le o alternativă la acea oră. Statul Român este neutru prin lege faţă de religie şi faţă de lipsa ei dar aceasta nu se reflectă în şcoli, copiii mai fiind şi notaţi la acest capitol religios, ceea ce din nou este discriminatoriu faţă de cei ce aleg să nu participe la această oră împotriva conştiinţei lor, ştiindu-se că profesorii de religie dau note mari pentru a-i atrage (mitui) pe elevi, profesori de religie plătiţi din bani publici dar subordonaţi complet unei companii private şi deloc laice. În schimb observ că limba modernă nu apare la clasa pregătitoare şi la clasele I-II, la fel lipsesc sau sunt în cuantum prea mic materii importante care ar putea înlocui cu folos acea ora de religie. Să înţeleg că al meu copil care face engleză de la grupa mică nu merită să-şi continue studiul într-un mod coerent la această materie dar se consideră că trebuie să deprindă aptitudini temeinice în domeniul rugăciunii, închinării şi al respectului faţă de un cult din programa căruia o parte importantă o reprezintă hulirea părinţilor săi - deoarece exact asta se întâmplă, din taxele mele se plătesc nişte oameni care să-mi înveţe copilul, printre alte perle de înţelepciune medievală, că părinţii săi sunt nişte păcătoşi care îşi vor petrece eternitatea în iad. Ţin să menţionez şi aberaţia de a învăţa la religie lucruri contrare celor care se învaţă la celelalte materii: biologie, astronomie, geografie, istorie, etc., materii care nu beneficiază de 13 ani de predare continua cum se întâmplă în cazul religiei. Cei care au elaborat această programă şi cele asemănătoare din ultimii ani sunt un pericol pentru viitorul educaţiei şi al copiilor noştri, ceea ce se poate vedea şi din stadiul actual al educaţiei.

Nu pot să salvez câinii deoarece trebuie să salvez copiii!

Primesc acest mesaj indirect prin intermediul unei publicaţii la care m-am abonat ca de obicei, impulsiv, inutil.

In Romania, mor de doua ori mai multi copii in primele luni de viata, fata de media europeana. Una dintre cauzele majore ale deceselor infantile este prematuritatea. Pentru ca vin pe lume prea devreme, prematurii sunt mici si fragili, chiar si un fir de praf le poate fi fatal.

Intocmai de aceea, anul acesta, Salvati Copiii Romania va dedica campania de colectare a 2% din impozitul pe venit maternitatilor si sectiilor de nou nascuti din Romania, astfel incat acestea sa poata oferi asistenta medicala adecvata prematurilor. Avem nevoie de sprijinul si generozitatea dumneavoastra, pentru a sustine campania si a disemina acest mesaj in randul angajatilor, colegilor si tuturor celor care pot si doresc sa redirectioneze 2%, astfel incat, impreuna sa schimbam in bine lucrurile - 2% din impozitul pe venit inseamna, pentru copiii nascuti prematur, 100% viata.

Va adresam rugamintea de a completa Formularul 230, daca in 2010 ati realizat  venituri doar din salarii si asimilate acestora sau Formularul 200, daca in 2010 ati obtinut venituri din alte surse (activitati independente, cedarea folosintei bunurilor etc.), redirectionand astfel 2% din impozitul pe venit catre Organizatia Salvati Copiii. Formularul trebuie completat cu datele personale (de mana, cu majuscule) si semnat. Nu este necesara specificarea sumei (institutia fiscala o va calcula si o va vira conform legii) si nici atasarea Fisei Fiscale. Formularul completat se va depune direct la registatura administratiei financiare de care apartine fiecare salariat sau la oficiul postal, prin scrisoare recomandata, pana cel tarziu la data de 15 mai 2011.

Descarca Formularul 230
Descarca Formularul 200

In cadrul campaniei 2% de anul trecut, Salvati Copiii a reusit sa stranga suma de 165.382 Euro, bani care au fost utilizati pentru a sprijini educational si social 583 de copii: 106 copii din Petrila, 50 copii din Cluj-Napoca, 132 copii din Constanta, 109 copii din Iasi si 186 copii din Bucuresti. 263 dintre ei au avut asigurate o masa zilnica, rechizite, imbracaminte si personal calificat care sa le ofere educatie de calitate: 78 de copii au fost reintegrati in scoli, prin programul A doua Sansa, iar 185 de copii au frecventat cursuri de tipul Scoala dupa Scoala, pentru a preveni abandonul scolar. Alti 320 de copii au fost sprijiniti cu rechizite, au participat la activitati de consiliere si informare, precum si in tabere de vara.

Fiti alaturi de noi si in acest an, sustinand programul de reducere a mortalitatii infantile, astfel incat fiecare copil care vine pe lume sa traiasca. 
In numele tuturor copiilor care lupta pentru viata lor, va multumim!

Cu deosebita consideratie,

Gabriela Alexandrescu

Pe scurt, ce-mi trece mie prin minte citind asta este: am doar 2% pe care ii pot direcţiona unde vreau. Statul nu vrea să se ocupe de câinii comunitari pentru că trebuie să se ocupe de oameni. Statul nu se ocupă de oameni ci se ocupă de biserici în speranţa că acestea se vor ocupa de oameni (să le direcţioneze voturile, cel mai probabil). Nimeni nu se ocupă de oameni, nimeni nu se ocupă de copii. Dacă statul s-ar ocupa de oameni, cum are primordiala datorie să facă, eu aş putea să direcţionez cei 2% unui ONG de protecţia animalelor din oraşul meu. Statul ar trebui să se ocupe şi de câini, dar pot înţelege că un stat mai sărac nu are resurse pentru aceştia şi asta să revină comunităţii, ONG-urilor dar statul român nu se ocupa de nimic decât de biserici, varsă în ele fondul de urgenţă de parcă ar fi vreo urgenţă, vreun pericol că rămân românii fără biserici. Între timp ajungem să depindă viaţa unor copii de acei 2%! Asta dacă vor mai avea spitale în care să fie trataţi.

O discuţie cu rezultat neaşteptat

Am petrecut zilele de joi şi vineri cu o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine, cu 2 copii şi unul pe drum mai mulţi decât mine, cu un dumnezeu mai mult decât mine.

Discuţia a început într-un mod inocent, eu întrebând-o dacă a intenţionat să facă acest al patru-lea copil. Răspunsul ei a fost că nu dar ca nici sa facă o întrerupere de sarcina nu poate, moment în care eu am întrebat dacă din motive religioase; ea spus că nu din motive religioase (este ortodoxă) ci pentru că nu suportă ideea de a face asta, sentiment pe care îl am şi eu dar din fericire am avut doar o ocazie să-l manifest. Ştiind că are un copil de vârstă şcolară am atacat subiectul religiei din şcoli, întrebând-o dacă băiatul ei frecventează aceste ore şi ce părere are despre ce învaţă şi dacă s-a uitat peste manual. A spus că s-a uitat peste manual şi că în mare învaţă despre obiectele de cult, structura biserciii şi alte asemenea lucruri relativ inofensive. Totuşi, aşa ceva am făcut şi eu la religie dar ştiu că în plus ni s-a predat şi din biblie, cum ar fi geneza aşa că am întrebat-o dacă i se pare în regulă ca unui copil să i se predea cu valoare de adevăr povestea că Yahveh a creat lumea în şase zile. Părerea ei era că nu e nici o problemă deoarece copilul învaţă la alte materii altceva. Oare? Mi-am manifestat dezacordul faţă de ideea de a prezenta copiiilor variante contradictorii, mai ales când una din variante nu este una ştiinţifică şi deci nu este supusă îmbunătăţirii. Ea considera că la vârste mici copiiilor nu li se poate explica morala şi că religia este o metodă de a-i civiliza. Am spus că nu mi se pare o ideea foarte bună să înveţi un copil morală prin instituirea fricii faţă de pedeapsă venită de la o fiinţă precum Dumnezeu moment în care m-a băgat în ceaţă spunând că nu prin frică, şi spun că m-a băgat în ceaţă deoarece nu-mi pot imagina nici un alt rol al zeului în "educaţia morală" a unui copil care se susţine că nu poate fi educat prin discuţii despre această problemă. Dacă nu prin frică, atunci prin iubire? Păi dacă un copil este dispus să fie bun din iubire faţă de zeu, ar trebui să fie dispus să fie bun şi din iubire faţă de părinţi, ce sens mai are un zeu care vede tot ce faci dacă nu să instituie senzaţia de supraveghere constantă şi implicit frica de pedeapsă? 

M-a întrebat cum este să fii ateu, adică nu cred în nimic, cred că atunci când mor se termină tot? Am spus că da, nu am nici un motiv să cred în viaţă după moarte şi că după ce mor dacă nu este nimic, automat nu-mi poate părea rău de nimic, nu-mi va fi dor de nimic din ce cunosc acum. Evident că mi-a înaintat sintagma că "voi vedea eu la urmă" dar nu sub forma ameninţării cu pedeapsa pentru necredinţă ci pornită dintr-o convingere personală că această viaţă de apoi există şi că o voi experimenta şi eu fie că cred în ea sau nu :) I-am povestit despre modul în care oamenii au evoluat să aibă un creier mai dezvoltat, capabil de a fi conştient de sine, totodată conştient de propria moarte şi capabil de gândire abstractă şi imaginaţie astfel încât a fost posibilă inventarea acestor poveşti prin care se calma angoasa porvocată de moarte. A atentat şi la o variantă a parilului lui Pascal pe care i l-am demontat de asemenea prin simpla idee că nu poţi alege să crezi în dumnezeu aşa cum nici ea n-ar putea alege să creadă în zâne indiferent ce ameninţări i-aş arunca şi că oamenii ajung la maturitate cu aceste convingeri dobândite în copilărie când gândirea critică este aproape inexistentă. A spus un lucru care exemplifică acea frică foarte bine, anume că nu poate să rişte cu copiii ei. Deci frica de iad este atât de înrădăcinată şi posibilitatea le pare atât de reală încât nu îşi permit să rişte şi nu îşi pot permite să rişte "sufletul veşnic" al copiiilor. Mai bine să îi înveţe prostii şi să nu fie adevarată dogma decât să îi înveţe ştiinţă şi să devină atei că dacă e adevărată dogma? Ce dumnezeu au şi ăştia! Care se supără dacă nu crezi în el, care te pedepseşte pentru că nu eşti ignorant faţă de lipsa Lui de credibilitate.

Am intrat şi în alte aspecte sociale cum ar fi intruziunea bisericii în probleme de stat, legea parteneriatului cu biserica în asistenţa socială, l-am denigrat puţin pe Înalt Prea Făţărnicia sa Daniel, am ajuns la biblie şi la anumite aspecte lgate de istoria acestei cărţi şi alte informaţii din care reiese şi faptul că zeul creştinilor a.k.a. Yahveh zeul evreilor a fost parte dintr-un cult politeist şi modul prin care a ajuns să fie venerat ca singurul zeu. Am vorbit şi de anumite alte aspecte ale bibliei pe care nu le voi menţiona, deoarece nu după mult timp, am căzut de acord că biblia este făcută de om şi nu are valoare de cuvânt direct al lui Dumnezeu aşa că o putem exclude din conversaţia noastră. A ajuns astfel la ideea mai curată că totuşi trebuie să fie ceva mai presus, ceva care a făcut toate astea. I-am spus că nu cred nici într-o astfel de ipoteză dar că e mai acceptabilă decât variantele ei dogmatice şi de-a dreptul penibile şi retrograde, cu menţiunea că această variantă să fie una deistă în care zeul nu se implică în viaţa oamenilor aspect cu care majoritatea credincioşilor nu pot fi de acord, ei fiind totuşi creştini. I-am explicat că nu ajută cu nimic să explici ceva complex cu ajutorul a ceva şi mai complex, mai ales cu ceva definit ca transcendent, supranatural. Dacă omul este natural, nu poate accesa acel supranatural şi deci nu poate să-l testeze ştiinţific moment în care m-a luat la rost că ce e şi cu ştiinţa asta? Aşa că i-am explicat ce e şi cu ştiinţa asta, ce este o teorie ştiinţifică şi cum trebuie ea să poată face preziceri. Revenind, am formulat o idee interesantă: cum de pot oamenii să accepte existenţa unei fiinţe supranaturale, necreate, infinite, şi cu toate atributele fantasmagorice atribuite de către religie dar le vine atât de greu să accepte ceva mult mai simplu: o apariţie a universului în mod întâmplător, extraordinar dar natural? În mod incredibil li se pare mult prea complex şi greu de imaginat apariţia unversului în mod natural. Cred că nu şi-au pus niciodată întrebări vis-a-vis de şi mai marea complexitate şi greu de imaginat supranatură a acelui dumnezeu.


Am observat în anumite momente că discuţia risca să o deranjeze prin agresivitatea ideilor aşa că ocazionalele întreruperi de către un telefon sau un client ajutau cu câte un respiro, discuţia reluându-se ulterior cu mai multă curiozitate şi bunăvoinţă decât tendinţa vag aprinsă de dinainte. 

A doua zi n-am mai deschis subiectul intenţionat. Întâmplarea face că Zergu şi-a ţinut promisiunea de a publica un articol aşa că eu citeam Sharia în România II - Presiuni ale suditilor asupra muftiului moderat când mi-a scăpat un "Incredibil!" care i-a trezit curiozitatea aşa că i-am citit o mare parte din articol după care discuţia a fost declarată din nou deschisă. 
I-am povestit despre evoluţie, despre dovezile fosile şi mai nou cele genetice ale înrudirii noastre cu cimpanzeii în primul rând. Şi-a manifestat nedumerirea vis-a-vis de această înrudire sub forma următoare: de ce trebuie să fim înrudiţi cu maimuţele şi de ce noi suntem atat de "evoluaţi". I-am explicat că toate speciile sunt la fel de evlouate, noi avem doar o capacitate craniană mai mare şi că da, aparent suntem foarte deosebiţi dar că de fapt suntem tot nişte primate în majoritatea timpului şi că această dezvoltare cerebrală a fost o întâmplare a interacţiunii dintre mutaţii genetice, mediu şi selecţie naturală, la homo a fost favorizată această dezvoltare în timp ce celelalte primate au rămas bine-merci în copaci şi că odată pornind pe acest traseu al selecţiei în sensul inteligenţei şansele să continuăm să devenim mai deştepţi erau mai mari decât să regresăm deoarece are evdente avantaje în supravieţuire. I-am povestit şi despre cromozomul în minus pe care îl au oamenii faţă de cimpanzei şi cum a ajuns să fie aşa, cum bine explică Ken Miller aici şi despre inserţiile retrovirale din ADN care arată înrudirea şi cum s-au separat primatele în diversele grupuri.


În cele din urmă am atins si aspectul abiogenezei şi a cercetărilor ce se fac în domeniu şi i-am dat să vadă acest video care i-a plăcut foarte mult pentru că era chimie pe care ea a studiat-o mult la şcoală. În momentul în care ne-am despărţit am avut surpriza! M-a rugat să-i mai trimit materiale de vizionat. Aşa am şi făcut: i-am trimis A History of God. Din cauză că scriu acest articol mai târziu, pot menţiona şi răspunsul său în care îmi scrie: Le-am vazut, sunt interesante .... dar tu stii ca pe mine nu ma conving .... :D (nu, nu ştiu de fapt) aşa că i-am trimis seria Growing Up in the Universe cu menţiunea că ce i-am trimis înainte nu era menit să îi demonstreze inexistenţa oricărei zeităţi ci doar a celui creştin şi că ateii nu fac prozelitism ci campanie pentru informare în domenii pe care biserica le trece sub tăcere. 
Că uneori oamenii mai devin atei în urma informării ştiinţifice nu e prozelitism ateist ci victorie intelectuală.


Explicând titlul articolului spun că a fost neaşteptat de receptivă şi doritoare de mai mult această persoană. Dacă devenea pe loc ateistă aş fi scris "cu rezultat miraculos". 

Bătaia e ruptă din prostie

Acum două zile am fost cu fiică-mea la medicul ORL-ist să-i controleze gâtul deoarece tuşea. Nu mai ştiam dacă trebuia să mă duc la etajul unu sau doi, asa că m-am oprit la unu şi am întrebat de doctor. Am fost direcţionată spre capătul coridorului unde am întrebat din nou o membră a staffului unde este doctorul cutare: 

Eu: Unde este doctorul X? 

Ea: La el în cabinet

Eu: Unde este cabinetul?

Ea: Aici

Eu (văzând clar că nu era doctorul acolo) îi spun că trebuie să îl găsesc deoarece programul lui se va sfârşi peste 15 minute şi va pleca fără să o consulte pe Thora.

Ea: Normal că va pleca, din moment ce i se termină programul.

Atunci m-am gândit că poate respectiva era un pacient scăpat de la psihiatrie, aşa că m-am îndreptat spre scări, pentru a mă duce la etajul doi. Din urmă, respectiva mă mustră că am de gând să mă plimb pe toată secţia? Dar apare doctorul şi îmi spune să aştept în sala de consultaţii. Mergem şi aşteptăm...oricum, cine a avut de a face cu un copil de doi ani şi ceva ştie că aşteptatul nu e punctul lor forte aşa că încercam să-i distrag atenţia cu ce aveam la îndemâna dar ea tot vroia să iasă din sală şi eventual să se plimbe pe coridor şi are memorie bună, e foarte greu să o faci să-şi uite planul aşa că de cele mai multe ori încercările se soldează cu nervi din partea ei, lacrimi şi răgete. 

Într-un final apare şi doctorul însoţit de frumoasa lui asistentă (o tipă pe care o ştiu de multă vreme, fără a ne cunoaşte efectiv şi pe care nu am agreat-o din anumite motive). Doctorul o consultă pe Thora, care stă destul de cuminte, după care o pune pe respectiva să  completeze reţeta. Thora evident la capătul răbdării, plânge, se smuceşte şi la cele 15-16 kg. ale ei este foarte greu de ţinut în braţe aşa că o pun jos. Ea vrea să plece, eu nu o las deoarece trebuia să luăm reţeta aşa că ea face ce fac sau ar face toţi copiii: se aşază pe spate, pe jos, ca să poată plânge mai bine, nefiind nevoită să-şi mai controleze şi ortostatismul grav afectat de blurarea vederii. Eu, care am observat că aceste manifestări se termină cel mai repede când sunt ignorate, o las. 

La care respectiva se uită la mine şi mă întreabă: E a ta? 

Eu: da.

Ea: Păi cum o laşi să facă aşa, dă-i una la fund, trebuie să asculte de mămica ei!

Eu: Deci asta ar fi soluţia? Să o bat?  (în sinea mea: wtf? Ai tu cumva copii să ştii tu ce înseamnă un copil?)

Ea: Nu să o baţi, doar să-i dai una la fund.

Eu o ridic pe Thora de jos, iau reţeta, salut şi plec.

Ceea ce mă aduce la zi cu subiectul acestui articol. Folosirea pedepsei corporale pentru a educa copiii. Toată lumea ştie că mai demult, bătaia era standardul în creşterea copiilor. Avem şi nişte vorbe populare, chiar biblice de genul: unde dă mama creşte, cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată (Proverbe 13:24), bătaia e ruptă din rai, etc. Unii spun că agresiunule uşoare sunt benefice în copilărie deoarece copiii învaţă de frică, fiind mai disciplinaţi şi deci mai puţin răsfăţaţi. Avem aici de a face cu o falsă dihotomie: dacă nu îţi agresezi de loc copilul, îl răsfeţi - ca să ai un copil educat, disciplinat, acesta trebuie atenţionat prin palme la fund când greşeşte. Ce să mai vorbim că unii recurg la palme peste faţă, cap, mâini sau la bătăi în toată regula ,cu diferite obiecte şi fără discernământ în forţa pe care o investesc în fiecare lovitură, că deh, suntem ţară creştină cu biblia pe post de carte bună la toate, din care aflăm încă din primele poveşti că părinţii sunt stăpânii copiilor lor, că au drepturi depline asupra lor, că la cerinţa dumnezeului, aceştia pot fi omorâţi, pot fi omorâţi chiar dacă nu îşi respectă părinţii, sau în versiunea mai blândă, vor merge în iad pentru asta. 

Din ce am studiat eu de la diverşi psihologi, am aflat că în general copiii bătuţi de părinţi îşi vor bate propriii-i copii. Şi cum să nu fie aşa când în cei şapte ani de acasă se presupune că un copil îşi formează educaţia de bază, are primele interacţiuni sociale, cele cu membrii familiei sale şi dacă ne gândim că un copil vine pe lume fără nici o noţiune concretă, exemplele pe care le primeşte în primii ani vor influenţa o bună parte din personalitatea sa şi modul cum se raportează la lume. Deci ce se întâmplă cu un copil la care educaţia se face prin agresiune, ce simte el, ce înţelege el?

Copiii au un prim ataşament faţă de mamă, aceasta reprezintă lumea lor la început şi continuă să reprezinte o bună parte din lumea lor încă mult timp după ce aceştia încep să îşi lărgească orizontul. Mama este un prim exemplu de comportament, este totodată o sursă de confort, de siguranţă. Se presupune că în mod normal, mama ar fi persoana care îşi iubeşte cel mai mult copilul şi care investeşte cel mai mult în el din multe puncte de vedere, şi un copil este dependent în multe feluri de mama sa. Când o mamă (sau tată) îşi loveşte copilul îi transmite acestuia un model comportamental. Practic, se perverteşte noţiunea de iubire, de afecţiune, spunându-i copilului că îi face rău pentru a-i face bine. Câtă ipocrizie! Ce se transmite de fapt este că părintele este stăpân absolut asupra lui, îi transmite că este în regulă să agresezi fiinţe mai slabe decât tine şi că violenţa este un mod acceptabil de a obţine ceva de la altcineva. De fapt este o dovadă de extremă slăbiciune, de neputinţă şi de o ruşine provenită din nişte preconcepţii tâmpite prin care un părinte consideră că este mai bine să îşi lovească, umilească copilul de dragul străinilor, pentru a-l face pe copil să tacă ca să nu mai deranjeze nişte străini şi ca el, părintele, să pară că stăpâneşte situaţia. 

Este aproape de necrezut că aceste lucruri trec neobservate pentru atât de mulţi oameni. Că aceştia nu îşi dau seama cât de penibili sunt când îşi lovesc copiii. Cât sunt de limitaţi!

Nu ştiu câţi oameni sunt capabili să îşi amintească ce au simţit când au fost loviţi de părinţii lor sau sunt dispuşi să-şi amintească. Un copil mic nu va înţelege de ce persoana no.1 din viaţa lui îl loveşte, un copil mai măricel se va simţi lezat şi de multe ori îi va scăpa motivul pedepsei şi gâdurile pe care le va avea vor fi cele de răzbunare, să nu mai vorbim de umilinţa de a fi lovit, mai ales în public, şi efectul asupra stimei de sine a copilului. Totodată un copil agresat de părinte îşi va pierde încrederea în acel părinte, simţindu-se trădat. Aparent el nu va mai manifesta comportamentul nedorit când de fapt îl va manifesta pe ascuns şi implicit îşi va minţi părintele deoarece nu mai poate fi sigur că sinceritatea lui nu îi va aduce pedepse corporale. 

Asta nu înseamnă că un copil nu poate fi pedepsit, dar pedepsele trebuie să fie consecinţe directe ale faptelor sale. Acesta este un drum mult mai dificil de urmat, necesită mult autocontrol din partea părintelui prin renunţarea la soluţii facile care pe termen lung nu au nici o valoare. Unui copil i se pot impune limite. Unui copil i se pot refuza cereri şi îi pot fi înţelese reacţiile de frustrare. Unii oameni nu suportă să vadă un copil care plânge pentru că nu poate avea ceva jucărie aşa că îl bat ca să nu mai plângă. Efectul evident este că acesta va plânge mai tare după care va obosi şi se va retrage în sine. Nu este obligatoriu să ai un copil răsfăţat dacă acesta nu este lovit. Poate părea aşa la copiii mici, mai ales în jurul vârstei de doi ani, care se ştie că este cea mai dificilă vârstă în afară de adolescenţă. Poate părea că un copil este răsfăţat dar de fapt nu te poţi aştepta de la un copil aşa de mic să îşi controleze sentimentele, impulsurile, mai ales dacă este un copil mai energic. Nici adulţii nu îşi pot controla de multe ori impulsurile şi frustrările. Un copil agresat va învăţa în mod artificial să îşi controleze aceste comportamente şi spun artificial deoarece nu le va controla pentru că înţelege de ce este bine să o facă ci pentru că îi este frică de bătaie. Unul nebătut, va învăţa şi el să se controleze, poate mai târziu dar într-un mod sănătos. Şi să fim serioşi, o pălmuţă la fund nu va avea efectul de a institui acea frică necesară autocontrolului. Pentru asta este nevoie de un abuz destul de consecvent şi destul de dureros. Dacă nu eşti dispus să îţi agresezi copilul la modul serios, o palmuţă la fund va fi oricum insuficientă aşa că pentru ce să o mai dai si pe aceea. Trebuie să se pună şi întrebarea: unde te opreşti, care este limita? Unii nu o au şi ajung să îşi lovească copiii din ce în ce mai tare, până îi doare mâna. Rezultatul va fi în cele din urmă un copil traumatizat şi tot felul de efecte nocive asupra personalităţii sale la maturitate.

Unii cred că bătaia este benefică pentru a întări un copil, pentru ca acesta să facă faţă cu bine răutăţilor din lume. Ce tâmpenie! Deci pe lângă faptul că lumea îi va fi de multe ori ostilă, i se ia şi siguranţa, acceptarea, afecţiunea pe care ar trebui să o poată găsi în familie. Se pare că această practică este atât de împământenită încât până şi femei tinere, presupus educate nu au nici o jenă în a recomanda unei mame să-şi lovească copilul. Si jenă ar trebui să aibe! Nu loveşti adulţi dar să loveşti copii. 

Copiii au alt mecanism prin care învaţă despre lume, prin care fac faţă provocărilor sale: se numeşte joacă şi ea apare nu doar la om ci şi la animale. Prin joacă acestea îşi construiesc legăturile sociale, fac primii paşi spre deprinderea vânătorii, explorează mediul. Eu am făcut eforturi spre a mă educa, a-mi conştientiza impulsurile tâmpite şi aberante, pentru a nu le transmite încă unei generaţii, pentru ca fiica mea să fie, pe cât posibil, liberă de violenţă. Şi mai are noroc şi cu un tătic paşnic care nu ar ridica un deget asupra ei. El are altă problemă, nu prea reuşeşte să o refuze şi chiar dacă în prima fază încearcă, până la urmă tot ea are câştig de cauză dar cred că aşa sunt toţi taţii de fete (aia normali la cap). 

Violenţa, mai ales asupra unui copil este o dovadă de slăbiciune, prostie şi lipsă de educaţie. Un copil bătut de părinţi îşi va pierde încrederea în aceştia, lucru care va deveni foarte evident la adolescenţă când majoritatea au probleme cu copiii, tocmai pentru că bătaia nu mai funcţionează la acea vârstă şi orice şansă la comunicare şi încredere a fost pierdută, prin violenţă, în copilărie. Copilul ajunge la vârsta rebeliunii şi primele victime sunt părinţii care plătesc astfel pentru nechibzuinţa lor. 

A fi o figura autoritara inseamna sa fii respectat si de incredere, nu de temut. Copilului nu trebuie sa ii fie frica de tine ci să te admire, chiar dacă doar pentru că eşti bun cu el.

Raţiune, scepticism şi informaţii

Oamenii se mândresc cu statutul lor de fiinţă gânditoare, raţională, capabilă de a fi conştientă de sine, atribute pe care nu sunt dispuşi să le recunoască în alte fiinţe numite generic animale. Ceea ce oamenii nu conştientizează este că sunt ei înşisi animale; mai dezvoltate, capabile de gândire complexă, dar totuşi animale. Ştiu că creştinilor nu le place realitatea faptului că au un strămoş comun cu celelalte primatele şi că oamenii sunt implicit primate, mă întreb dacă în concepţia lor creaţionistă ne putem considera totuşi animale (ANIMAL - Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; vietate; viețuitoare), având în vedere că uneori înzestrăm cu acest apelativ oameni nu tocmai civilizati. 

Antropologii caută în continuare o definiţie pentru om, ce ne face cu adevărat deosebiţi de celelalte animale, deoarece pe cum studiem mai mult aflăm ca alte vieţuitoare împărtăşesc anumite calităţi pe care le credeam exclusiv umane cum ar fi folosirea uneltelor, construcţii elaborate, capacitatea de a ne recunoaşte în oglindă, etc. Ca animale, am evoluat adaptându-ne mediului, am început să adaptăm mediul la noi şi acum ne adaptăm la evoluţia mediului artificial creat, obezitatea fiind unul din simptomele neadaptării la mediul artificial în care mâncarea hipercalorică este din belşug, oamenii evoluând să profite de acest tip de mâncare pe vremea când era o raritate.

Se pare că oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci fiinţe care raţionalizează. Raţiunea nu este un dat, nu eşti raţional doar pentru că faci parte din specia Homo Sapiens, ea este posibilă dar pentru a dispune de ea trebuie antrenament, trebuie să acumulezi informaţii şi să le evaluezi cu scepticism. Nu putem fi niciodată cu adevărat raţionali, complet raţionali, deoarece nu am evoluat pentru asta, putem supravieţui cu puţine cunoştinte, puţină gândire, am făcut-o zeci de mii de ani şi continuăm să o facem, pe lângă asta creierul nu este perfect ci supus unor erori de calcul destul de grosolane. Asta nu înseamnă că ar trebui să continuăm aşa; avem posibilitatea biologică de a face mai mult, de a şti mai mult, de a gândi mai mult, de a fi mai raţionali şi este în interesul nostru să facem asta. Ignoranţa duce la violenţă şi suferinţă, oamenilor le este frică de necunoscut şi cea mai simplă metodă de a scăpa de frică este distrugerea a ceea ce nu cunosc şi nu înţeleg. Dar ce se fac când devin ei înşişi necunoscutul altora? Se complac în a fi distruşi pentru că nu sunt înţeleşi? Evident că nu. Odată ce cunoşti si înţelegi ceva, nu mai ai o frică iraţională de acel lucru, poţi să-i prevezi mişcările, poţi estima la ce să te aştepţi din partea lui şi dacă există motive reale de frică poţi să iei măsuri reale, chiar empatice, dacă este vorba de fiinţe, şi să încerci să reduci elementele violente, înfricoşătoare, într-un mod raţional, care să rezolve problema nu să genereze mai multe probleme.

Unii spun că nu îndoctrinarea religioasă este la baza ignoranţei copiilor ci educaţia deficitară de la celelalte materii. De fapt aceste două probleme se potenţează reciproc. Pe fondul unei educaţii ştiinţifice deficitare, gândirea religioasă, magică, poate să înflorească. Datorită caracterului facil, oamenii preferă gândirea magică în detrimentul celei ştiinţifice care presupune eforturi. Am observat că oamenii, pe cum înaintează în vârstă au tot mai puţin timp pentru gândire (în afara cazului când asta este meseria lor), cum spuneam, pot funcţiona acceptabil cu puţine informaţii, din care şi mai puţine sunt corecte. Trebuie să înţelegem că copiii de astăzi sunt adulţii de mâine şi că şi ei vor ajunge la acea fază în viaţă când nu vor mai avea timp şi disponibilitate să se informeze, să înveţe, să gândească, cu atât mai puţin să înveţe să gândească. Cel mai bun moment pentru asta este în perioada anilor de studiu. Din păcate asta nu se întâmplă ci se folosesc acei ani valoroşi pentru a îndobitoci aceşti copii pentru ca ei să fie vacile de muls de mâine, copiii sunt limitaţi la a gândi puţin şi de multe ori defectuos, fiind astfel la mila celor puternici, care de cele mai multe ori nu arată nici un fel de milă, nici un fel de empatie. Darwin nu a spus că supravieţuieşte cel mai puternic, ci cel mai bine adaptat la mediu. Liderii noştri aplică activ pe copii prima variantă în timp ce ei se conformează celei de a doua. Ei sunt adaptaţi mediului, au ajuns puternici şi se folosesc de acea putere pentru a-i ţine pe ceilalţi în ignoranţă, asigurându-şi astfel locul permanent în vârful lanţului trofic. Din păcate ignoranţa care îî ţine pe oameni în noroi este aceeaşi ignoranţă care îi împiedică să realizeze că sunt în noroi şi că se doreşte ca ei să fie acolo.

Deci cel mai bun lucru ar fi să insistăm asupra educaţiei raţionale a copiiilor, să le dăm informaţii corecte, să îi învăţăm să fie sceptici ca să poată sorta informaţiile şi să profităm de curiozitatea lor, satisfăcând-o. Este o greşeală ce predică liderii spirituali care înfierează gândirea critică şi putem analiza asta: putem fi de acord că nimeni nu crede că este o calitate să fii prost. (PROSTÍE, prostii, s. f. 1. Starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură) Putem determina că cineva este prost când este prost informat, când nu înţelege lucruri elementare şi când ia decizii proaste din cauza informaţiilor proaste pe care le deţine. Prostia este opusă inteligenţei şi culturii. La inteligenţă şi cultură ajungi gândind critic. Şi atunci cum de nimeni nu reacţionează când unii lideri spirituali spun că este un păcat să gândeşti? Mai mult cum pot unii să fie de acord cu această afirmaţie şi totuşi să îi deranjeze dacă sunt catalogaţi ca fiind proşti? Simplu! Deoarece îndoctrinarea religioasă nu rezultă în oameni culţi, bine informaţi asupra doctrinei, ea rezultă în oameni înfricoşaţi, incapabili de gândire critică şi ajung astfel pentru că se face uz de sentimentele lor, de fricile lor, de slăbiciunile lor, li se cere să accepte lucruri din autoritate şi nu explicându-li-se consecinţele reale ale alegerilor pe care le pot face, în schimb li se servesc o groază de consecinţe ireale, supranaturale, pedepse veşnice. Asta nu încurajează gândirea critică, inteligenţa, cercetarea, cultura, pacea ci hrăneşte nesiguranţa, frica, violenţa. Dacă mai adăugăm lipsa unei educaţii ştiinţifice, raţionale la celelalte materii (lipsă perpetuată, încurajată, dorită de biserică, deoarece am stabilit că gândirea este un păcat), rezultă o populaţie proastă care este atât de proastă încât nici nu mai este capabilă să recunoască un om deştept când îl vede.