Sfaturi pentru fantasmagorişti

           Dacă crezi că ştiinţa este rea şi că cel mai bun lucru este "întoarcerea la natură", dacă preferi o explicaţie magică satisfăcătoare emoţional dar fără nici o susţinere reală în locul unei explicaţii ştiinţifice sau în loc să suspenzi judecata până când o atare explicaţie va fi găsită, atunci cel mai bun lucru pentru lume ar fi să închizi acum PC-ul diavolesc şi să te duci să trăiesti în pădure cum trăiau Neanderthalienii sau măcar să te mulţumeşti să-ţi ţii "magiile" pentru tine şi să laşi ştiinta să progreseze întru binele tuturor. Este o ipocrizie să profiţi de tot ce ştiinţa îţi oferă, de la apă curentă la echipamente medicale de înaltă precizie, la informaţie pe care să te poţi baza şi în acelaşi timp să o "înjunghii pe la spate" propagând idei antiştiinţifice. 

      Dacă ţi-e lene să gândeşti şi să cercetezi, nu considera că e datoria altora să îşi piardă vremea demonstrându-ţi lucruri deja arhi-demonstrate si care pot fi găsite în publicaţii sau lucruri care îşi pot găsi explicaţia în ştiinta deja existentă dar care nu merită investiţia de timp şi bani pentru a fi cercetate şi explicate pe larg. Să nu uităm că cercetătorii lucrează pe burse şi deşi creaţionistii şi alti ignoranţi cu bani au darea de mână să investească în "studii" lipsite de valoare care să le propage ideile creţe, nu acelaşi lucru se aplică în lumea reală unde se finanţează doar proiectele cu potenţial de real avans ştiinţific. 

Experienţa personală

În acest articol mă voi referi la experienţa personală de natură religioasă dar ideea poate fi aplicată şi în alte domenii. Ceva nu este fals pentru că ai fost îndoctrinat să crezi că e adevărat deoarece într-adevar poţi fi îndoctrinat şi cu ceva adevărat. Totuşi este nevoie să facem o distincţie între a fi îndoctrinat cu nişte idei care nu au în spate dovezi concrete şi testabile (de menţionat, cuvântul îndoctrinare vine de la doctrină care este un set de idei care nu sunt supuse revizuirii, sunt considerate adevărate şi nu se acceptă contestarea lor) şi a fi învăţat, de exemplu la geografie, că în emisfera sudică există un continent numit Australia. Deşi poate nu ai fost în Australia şi nu eşti obligat să îi crezi pe cuvânt pe cei ce spun că au fost şi că există într-adevăr, nu este imposibil, nici măcar foarte greu să testezi existenţa acestui continent. Totodată nu este ceva extraordinar şi greu de crezut că aşa cum există o bucată de pământ neacoperit de ape sub tine poate exista şi în altă parte. Astfel nu există motive serioase să te îndoieşti.

Problema care se pune când vine vorba de experienţe personale şi mai ales experienţe deosebite este că orice experienţă poate fi interpretata în mai multe feluri datorită faptului că este subiectivă. Astfel de unde ştii că interpretarea pe care i-o dai este cea corecta? Luând în considerare faptul că nici un om nu are cunoştinţe complete despre toate lucrurile şi că creierul este predispus la erori, experienţa personală la care i se dă o interpretare bazată tot pe experienţă personală nu are şanse să fie validă decât dacă experienţele anterioare sunt temeinic ştiinţifice deşi nici atunci nu este sigur că explicaţia va fi validă doar are mai multe şanse să fie; dar dacă experienţele anterioare se bazează pe lucruri subiective, interpretarea altei expereienţe pe baza lor va fi de aceeaşi manieră. Cu alte cuvinte dacă omul este obişnuit cu ideea că Dumnezeu face miracole şi intervine în viaţa oamenilor, in momentul experimentării unor circumstanţe mai deosebite, omul va tinde să le atribuie semnificaţii în direcţia în care este obişnuit şi să considere mai degrabă că Dumnezeu a intervenit şi în viaţa lui. Este foarte improbabil că o persoană obişnuită cu ideea de credinţă şi de intervenţie divină să aibe o experienţă deosebită şi să reacţioneze ca un veritabil sceptic şi să spună că acest lucru dacă ar fi adevărat ar contrazice legile fizicii (de exemplu) şi că ar fi bine să încerce să analizeze circumstanţele şi să găsească o explicaţie realistă la experienţa lui, o explicaţie care să nu contrazică legile fizicii şi în cazul în care persoana nu are suficiente cunoştinţe de fizică sau nu poate ajunge la o explicaţie plauzibilă să concluzioneze că nu ştie ce a însemnat acea experienţă deosebită şi să decidă să suspende judecata, adică să nu decidă nici că ştie că este un fenomen fizic dar nu ştie sigur care, nici să decidă că a fost o intervenţie divină. Cum spuneam, o atare reacţie sceptică nu este de aşteptat de la o persoana obişnuită cu idei magice. Nu voi spune îndoctrinată deoarece consider că îndoctrinarea ar fi cel mai înalt grad de obişnuire cu anumite idei. Totuşi nu este necesar să fii obişnuit cu anumite idei la acel nivel ca să îţi influenţeze modul cum judeci o experienţă. Ca să dai o explicaţie magică (intervenţie divină care sfidează legile fizice) este suficient să ai elemente de gândire magică incorporate în circuit şi o lipsă suficientă de cunoştinţe ştiinţifice.

Acum că am lămurit nişte aspecte, revin la ideea cu care am început - doar pentru că eşti îndoctrinat sau învăţat cu anumite tipare de gândire nu înseamnă că ele sunt false. Dar nu înseamnă nici că sunt adevărate doar pentru că nu există sau nu ştii să fie contradovezi. Absenţa dovezilor pentru ceva plus experienţa personală a ceva inexplicabil nu ne permite să concluzionăm orice, în acest caz un zeu intervenţionist. Cel mai cinstit ar fi să concluzionăm că nu ştim. Altfel, orice experienţă personală poate fi interpretată în orice mod, în funcţie de credinţele personale, neexistând nişte criterii precise, şi astfel nu se mai poate discerne adevărul de minciuna, veritabilul de fals, oricine poate susţine orice şi dovezile, atunci când există, nu mai au valoare din moment ce credinţa este mai importantă decât realitatea. Şi dacă pretinzi că în cazul tău primează realitatea, atâta vreme cât comiţi eroarea de a postula un adevăr bazat pe experienţă personală şi absenţa dovezilor contradictorii interpretării tale, te amăgeşti. 

Dependenţa de credinţă

Oamenii credincioşi suferă când se atentează la credinţa lor, motiv pentru care reactionează emoţional sau violent. Pentru ei credinţa este un sprijin, aş spune eu, o cârjă de care se folosesc când le este greu, când se simt singuri, le ajută să creadă că au un suport, cu atât mai mult unul divin. Asta nu inseamnă că se mint că cred ci ei chiar cred. 

Aceasta este o obişnuinţă cât şi o dependenţă. Ani de zile au trăit cu această iluzie, creierul lor este obişnuit cu o anumită circuitare la fel ca şi creierul unui fumător sau a unui dependent de anumite droguri. Viziunea lor despre lume şi viaţă fost modificată în aşa fel încât de multe ori nu mai are nici o legătură cu realitatea. 

Să luăm de pildă ideea că "totul va fi bine". Ea porneşte din această iluzie că cineva are grijă de ei şi că nu va lăsa lucrurile să se agreveze prea mult sau dincolo de limita suportabilităţii, de unde şi zicala "dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce" şi ştim că aceasta s-a dovedit de nenumărate ori falsă. Dimpotrivă, lucrurile ar putea să se agreveze la extrem sau nu dar asta depinde doar de circumstanţe şi de deciziile pe care le iau cei implicaţi, care în cazul celor credincioşi pot fi inexistente deoarece ei aşteaptă să le rezolve zeul problemele deci au mai multe şanse ca în cazul lor problemele să se agraveze. 

Am fost întrebată că de ce vreau să iau credinţa omului când de multe ori aceasta îi este ultimul sprijin? Am fost în aceeaşi răsuflare întrebată că ce rău mi-a făcut mie, cum m-a afectat pe mine religia? 

Religia, prin faptul că nu ia în considerare realitatea, prin faptul că înlocuieşte ceea ce este real cu ceva ireal, prin faptul că oferă explicaţii supranaturale unor lucruri perfect naturale, deformează percepţia asupra lumii, asupra vieţii, asupra motivelor pentru care se întâmplă anumite lucruri. Oferă non-explicaţii, oferă minciuni.

Să mă adresez şi primei întrebări, nu ţin neapărat să iau credinţa cuiva deşi sunt de părere că i-ar putea fi mai bine fără ea, dar consider că dacă această credinţă nu ar fi fost instalată de la bun început, omul nu ar mai fi avut nevoie de ea. Ar fi găsit alte mijloace reale de a face faţă unor greutăţi, ar fi găsit explicaţii reale pentru ceea ce se întâmplă. Dacă oamenii şi-ar ţine credinţa pentru ei, m-aş simţi obligată să-i ajut să scape de ea doar în cazul în care le-ar face mai mult rău decât bine, ceea ce deşi e în majoritatea cazurilor, de cele mai multe ori nu sunt conştienţi de asta. 

Problema majoră este alta: multi dintre ei consideră ca fiind corect şi insistă ca toată lumea, de când este copil să înveţe să umble în cârje, să nu ştie cum este să mergi normal, ca un om sănătos. Asta fie pentru că ar fi bine să te înveţi de mic cu cârja pentru că-ţi va prinde bine la bătrâneţe când nu mai poţi umbla pe propriile picioare, fie pentru că ei văd pe toată lumea ca fiind oloagă şi necesitând din start cârja. Se prea poate să fie amândouă motivele concomitent. Înclin spre varianta din urmă deoarece se potriveşte foarte bine cu cealaltă asumpţie eronată: păcatul originar de care, zic ei, se fac vinovaţi şi nou-născuţii pentru simplul fapt că fac parte din această specie. 

Deci, din cauză că ei sunt dependenţi de credinţă, nu îşi pot imagina că poţi trăi bine fără ea şi luându-se după îndemnul altor dependenţi antici, consideră că e obligatoriu să fim toţi dependenţi. Cine nu e dependent e suspect, ca unul care nu se injectează în casa unor consumatori şi distribuitori de droguri. Sau poate că îşi dau şi ei seama că nu le este bine cu credinţa asta dar din cauză că au fost convinşi că vor fi pedepsiţi dacă renunţă la ea, nu suportă să vadă că alţii sunt liberi, că alţii nu trebuie să se supună unor edicte absurde. Totodată mulţi nu suportă ideea că necredincioşii pot fi foarte morali şi îi suspctează şi acuză că ar fi imorali deoarece, gândesc ei, ce îi opreşte de la a fi imorali? Dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.

Raţiune, scepticism şi informaţii

Oamenii se mândresc cu statutul lor de fiinţă gânditoare, raţională, capabilă de a fi conştientă de sine, atribute pe care nu sunt dispuşi să le recunoască în alte fiinţe numite generic animale. Ceea ce oamenii nu conştientizează este că sunt ei înşisi animale; mai dezvoltate, capabile de gândire complexă, dar totuşi animale. Ştiu că creştinilor nu le place realitatea faptului că au un strămoş comun cu celelalte primatele şi că oamenii sunt implicit primate, mă întreb dacă în concepţia lor creaţionistă ne putem considera totuşi animale (ANIMAL - Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; vietate; viețuitoare), având în vedere că uneori înzestrăm cu acest apelativ oameni nu tocmai civilizati. 

Antropologii caută în continuare o definiţie pentru om, ce ne face cu adevărat deosebiţi de celelalte animale, deoarece pe cum studiem mai mult aflăm ca alte vieţuitoare împărtăşesc anumite calităţi pe care le credeam exclusiv umane cum ar fi folosirea uneltelor, construcţii elaborate, capacitatea de a ne recunoaşte în oglindă, etc. Ca animale, am evoluat adaptându-ne mediului, am început să adaptăm mediul la noi şi acum ne adaptăm la evoluţia mediului artificial creat, obezitatea fiind unul din simptomele neadaptării la mediul artificial în care mâncarea hipercalorică este din belşug, oamenii evoluând să profite de acest tip de mâncare pe vremea când era o raritate.

Se pare că oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci fiinţe care raţionalizează. Raţiunea nu este un dat, nu eşti raţional doar pentru că faci parte din specia Homo Sapiens, ea este posibilă dar pentru a dispune de ea trebuie antrenament, trebuie să acumulezi informaţii şi să le evaluezi cu scepticism. Nu putem fi niciodată cu adevărat raţionali, complet raţionali, deoarece nu am evoluat pentru asta, putem supravieţui cu puţine cunoştinte, puţină gândire, am făcut-o zeci de mii de ani şi continuăm să o facem, pe lângă asta creierul nu este perfect ci supus unor erori de calcul destul de grosolane. Asta nu înseamnă că ar trebui să continuăm aşa; avem posibilitatea biologică de a face mai mult, de a şti mai mult, de a gândi mai mult, de a fi mai raţionali şi este în interesul nostru să facem asta. Ignoranţa duce la violenţă şi suferinţă, oamenilor le este frică de necunoscut şi cea mai simplă metodă de a scăpa de frică este distrugerea a ceea ce nu cunosc şi nu înţeleg. Dar ce se fac când devin ei înşişi necunoscutul altora? Se complac în a fi distruşi pentru că nu sunt înţeleşi? Evident că nu. Odată ce cunoşti si înţelegi ceva, nu mai ai o frică iraţională de acel lucru, poţi să-i prevezi mişcările, poţi estima la ce să te aştepţi din partea lui şi dacă există motive reale de frică poţi să iei măsuri reale, chiar empatice, dacă este vorba de fiinţe, şi să încerci să reduci elementele violente, înfricoşătoare, într-un mod raţional, care să rezolve problema nu să genereze mai multe probleme.

Unii spun că nu îndoctrinarea religioasă este la baza ignoranţei copiilor ci educaţia deficitară de la celelalte materii. De fapt aceste două probleme se potenţează reciproc. Pe fondul unei educaţii ştiinţifice deficitare, gândirea religioasă, magică, poate să înflorească. Datorită caracterului facil, oamenii preferă gândirea magică în detrimentul celei ştiinţifice care presupune eforturi. Am observat că oamenii, pe cum înaintează în vârstă au tot mai puţin timp pentru gândire (în afara cazului când asta este meseria lor), cum spuneam, pot funcţiona acceptabil cu puţine informaţii, din care şi mai puţine sunt corecte. Trebuie să înţelegem că copiii de astăzi sunt adulţii de mâine şi că şi ei vor ajunge la acea fază în viaţă când nu vor mai avea timp şi disponibilitate să se informeze, să înveţe, să gândească, cu atât mai puţin să înveţe să gândească. Cel mai bun moment pentru asta este în perioada anilor de studiu. Din păcate asta nu se întâmplă ci se folosesc acei ani valoroşi pentru a îndobitoci aceşti copii pentru ca ei să fie vacile de muls de mâine, copiii sunt limitaţi la a gândi puţin şi de multe ori defectuos, fiind astfel la mila celor puternici, care de cele mai multe ori nu arată nici un fel de milă, nici un fel de empatie. Darwin nu a spus că supravieţuieşte cel mai puternic, ci cel mai bine adaptat la mediu. Liderii noştri aplică activ pe copii prima variantă în timp ce ei se conformează celei de a doua. Ei sunt adaptaţi mediului, au ajuns puternici şi se folosesc de acea putere pentru a-i ţine pe ceilalţi în ignoranţă, asigurându-şi astfel locul permanent în vârful lanţului trofic. Din păcate ignoranţa care îî ţine pe oameni în noroi este aceeaşi ignoranţă care îi împiedică să realizeze că sunt în noroi şi că se doreşte ca ei să fie acolo.

Deci cel mai bun lucru ar fi să insistăm asupra educaţiei raţionale a copiiilor, să le dăm informaţii corecte, să îi învăţăm să fie sceptici ca să poată sorta informaţiile şi să profităm de curiozitatea lor, satisfăcând-o. Este o greşeală ce predică liderii spirituali care înfierează gândirea critică şi putem analiza asta: putem fi de acord că nimeni nu crede că este o calitate să fii prost. (PROSTÍE, prostii, s. f. 1. Starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură) Putem determina că cineva este prost când este prost informat, când nu înţelege lucruri elementare şi când ia decizii proaste din cauza informaţiilor proaste pe care le deţine. Prostia este opusă inteligenţei şi culturii. La inteligenţă şi cultură ajungi gândind critic. Şi atunci cum de nimeni nu reacţionează când unii lideri spirituali spun că este un păcat să gândeşti? Mai mult cum pot unii să fie de acord cu această afirmaţie şi totuşi să îi deranjeze dacă sunt catalogaţi ca fiind proşti? Simplu! Deoarece îndoctrinarea religioasă nu rezultă în oameni culţi, bine informaţi asupra doctrinei, ea rezultă în oameni înfricoşaţi, incapabili de gândire critică şi ajung astfel pentru că se face uz de sentimentele lor, de fricile lor, de slăbiciunile lor, li se cere să accepte lucruri din autoritate şi nu explicându-li-se consecinţele reale ale alegerilor pe care le pot face, în schimb li se servesc o groază de consecinţe ireale, supranaturale, pedepse veşnice. Asta nu încurajează gândirea critică, inteligenţa, cercetarea, cultura, pacea ci hrăneşte nesiguranţa, frica, violenţa. Dacă mai adăugăm lipsa unei educaţii ştiinţifice, raţionale la celelalte materii (lipsă perpetuată, încurajată, dorită de biserică, deoarece am stabilit că gândirea este un păcat), rezultă o populaţie proastă care este atât de proastă încât nici nu mai este capabilă să recunoască un om deştept când îl vede.