Christopher Hitchens forever!

Christopher Hitchens a murit ieri într-un spital din Texas la vârsta de 62 de ani în urma unei pneumonii, complicaţie a cancerului de esofag cu care a fost diagnosticat în primăvara lui 2010.


Această propoziţie pare aproape fără sens pentru mine. El va trai atât timp cât vor fi oameni care se vor simţi inspiraţi de el, de curajul său, de verticalitatea cu care şi-a susţinut ideile. A fost un luptător neînfricat în confruntările cu reprezentanţii lipsei de raţiune, cu promotorii lipsei demnităţii umane. Lumea a fost sărăcită de un mare gânditor. A fost unic şi irepetabil. Îi vom simţi lipsa. 

Experienţa personală

În acest articol mă voi referi la experienţa personală de natură religioasă dar ideea poate fi aplicată şi în alte domenii. Ceva nu este fals pentru că ai fost îndoctrinat să crezi că e adevărat deoarece într-adevar poţi fi îndoctrinat şi cu ceva adevărat. Totuşi este nevoie să facem o distincţie între a fi îndoctrinat cu nişte idei care nu au în spate dovezi concrete şi testabile (de menţionat, cuvântul îndoctrinare vine de la doctrină care este un set de idei care nu sunt supuse revizuirii, sunt considerate adevărate şi nu se acceptă contestarea lor) şi a fi învăţat, de exemplu la geografie, că în emisfera sudică există un continent numit Australia. Deşi poate nu ai fost în Australia şi nu eşti obligat să îi crezi pe cuvânt pe cei ce spun că au fost şi că există într-adevăr, nu este imposibil, nici măcar foarte greu să testezi existenţa acestui continent. Totodată nu este ceva extraordinar şi greu de crezut că aşa cum există o bucată de pământ neacoperit de ape sub tine poate exista şi în altă parte. Astfel nu există motive serioase să te îndoieşti.

Problema care se pune când vine vorba de experienţe personale şi mai ales experienţe deosebite este că orice experienţă poate fi interpretata în mai multe feluri datorită faptului că este subiectivă. Astfel de unde ştii că interpretarea pe care i-o dai este cea corecta? Luând în considerare faptul că nici un om nu are cunoştinţe complete despre toate lucrurile şi că creierul este predispus la erori, experienţa personală la care i se dă o interpretare bazată tot pe experienţă personală nu are şanse să fie validă decât dacă experienţele anterioare sunt temeinic ştiinţifice deşi nici atunci nu este sigur că explicaţia va fi validă doar are mai multe şanse să fie; dar dacă experienţele anterioare se bazează pe lucruri subiective, interpretarea altei expereienţe pe baza lor va fi de aceeaşi manieră. Cu alte cuvinte dacă omul este obişnuit cu ideea că Dumnezeu face miracole şi intervine în viaţa oamenilor, in momentul experimentării unor circumstanţe mai deosebite, omul va tinde să le atribuie semnificaţii în direcţia în care este obişnuit şi să considere mai degrabă că Dumnezeu a intervenit şi în viaţa lui. Este foarte improbabil că o persoană obişnuită cu ideea de credinţă şi de intervenţie divină să aibe o experienţă deosebită şi să reacţioneze ca un veritabil sceptic şi să spună că acest lucru dacă ar fi adevărat ar contrazice legile fizicii (de exemplu) şi că ar fi bine să încerce să analizeze circumstanţele şi să găsească o explicaţie realistă la experienţa lui, o explicaţie care să nu contrazică legile fizicii şi în cazul în care persoana nu are suficiente cunoştinţe de fizică sau nu poate ajunge la o explicaţie plauzibilă să concluzioneze că nu ştie ce a însemnat acea experienţă deosebită şi să decidă să suspende judecata, adică să nu decidă nici că ştie că este un fenomen fizic dar nu ştie sigur care, nici să decidă că a fost o intervenţie divină. Cum spuneam, o atare reacţie sceptică nu este de aşteptat de la o persoana obişnuită cu idei magice. Nu voi spune îndoctrinată deoarece consider că îndoctrinarea ar fi cel mai înalt grad de obişnuire cu anumite idei. Totuşi nu este necesar să fii obişnuit cu anumite idei la acel nivel ca să îţi influenţeze modul cum judeci o experienţă. Ca să dai o explicaţie magică (intervenţie divină care sfidează legile fizice) este suficient să ai elemente de gândire magică incorporate în circuit şi o lipsă suficientă de cunoştinţe ştiinţifice.

Acum că am lămurit nişte aspecte, revin la ideea cu care am început - doar pentru că eşti îndoctrinat sau învăţat cu anumite tipare de gândire nu înseamnă că ele sunt false. Dar nu înseamnă nici că sunt adevărate doar pentru că nu există sau nu ştii să fie contradovezi. Absenţa dovezilor pentru ceva plus experienţa personală a ceva inexplicabil nu ne permite să concluzionăm orice, în acest caz un zeu intervenţionist. Cel mai cinstit ar fi să concluzionăm că nu ştim. Altfel, orice experienţă personală poate fi interpretată în orice mod, în funcţie de credinţele personale, neexistând nişte criterii precise, şi astfel nu se mai poate discerne adevărul de minciuna, veritabilul de fals, oricine poate susţine orice şi dovezile, atunci când există, nu mai au valoare din moment ce credinţa este mai importantă decât realitatea. Şi dacă pretinzi că în cazul tău primează realitatea, atâta vreme cât comiţi eroarea de a postula un adevăr bazat pe experienţă personală şi absenţa dovezilor contradictorii interpretării tale, te amăgeşti. 

Dependenţa de credinţă

Oamenii credincioşi suferă când se atentează la credinţa lor, motiv pentru care reactionează emoţional sau violent. Pentru ei credinţa este un sprijin, aş spune eu, o cârjă de care se folosesc când le este greu, când se simt singuri, le ajută să creadă că au un suport, cu atât mai mult unul divin. Asta nu inseamnă că se mint că cred ci ei chiar cred. 

Aceasta este o obişnuinţă cât şi o dependenţă. Ani de zile au trăit cu această iluzie, creierul lor este obişnuit cu o anumită circuitare la fel ca şi creierul unui fumător sau a unui dependent de anumite droguri. Viziunea lor despre lume şi viaţă fost modificată în aşa fel încât de multe ori nu mai are nici o legătură cu realitatea. 

Să luăm de pildă ideea că "totul va fi bine". Ea porneşte din această iluzie că cineva are grijă de ei şi că nu va lăsa lucrurile să se agreveze prea mult sau dincolo de limita suportabilităţii, de unde şi zicala "dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce" şi ştim că aceasta s-a dovedit de nenumărate ori falsă. Dimpotrivă, lucrurile ar putea să se agreveze la extrem sau nu dar asta depinde doar de circumstanţe şi de deciziile pe care le iau cei implicaţi, care în cazul celor credincioşi pot fi inexistente deoarece ei aşteaptă să le rezolve zeul problemele deci au mai multe şanse ca în cazul lor problemele să se agraveze. 

Am fost întrebată că de ce vreau să iau credinţa omului când de multe ori aceasta îi este ultimul sprijin? Am fost în aceeaşi răsuflare întrebată că ce rău mi-a făcut mie, cum m-a afectat pe mine religia? 

Religia, prin faptul că nu ia în considerare realitatea, prin faptul că înlocuieşte ceea ce este real cu ceva ireal, prin faptul că oferă explicaţii supranaturale unor lucruri perfect naturale, deformează percepţia asupra lumii, asupra vieţii, asupra motivelor pentru care se întâmplă anumite lucruri. Oferă non-explicaţii, oferă minciuni.

Să mă adresez şi primei întrebări, nu ţin neapărat să iau credinţa cuiva deşi sunt de părere că i-ar putea fi mai bine fără ea, dar consider că dacă această credinţă nu ar fi fost instalată de la bun început, omul nu ar mai fi avut nevoie de ea. Ar fi găsit alte mijloace reale de a face faţă unor greutăţi, ar fi găsit explicaţii reale pentru ceea ce se întâmplă. Dacă oamenii şi-ar ţine credinţa pentru ei, m-aş simţi obligată să-i ajut să scape de ea doar în cazul în care le-ar face mai mult rău decât bine, ceea ce deşi e în majoritatea cazurilor, de cele mai multe ori nu sunt conştienţi de asta. 

Problema majoră este alta: multi dintre ei consideră ca fiind corect şi insistă ca toată lumea, de când este copil să înveţe să umble în cârje, să nu ştie cum este să mergi normal, ca un om sănătos. Asta fie pentru că ar fi bine să te înveţi de mic cu cârja pentru că-ţi va prinde bine la bătrâneţe când nu mai poţi umbla pe propriile picioare, fie pentru că ei văd pe toată lumea ca fiind oloagă şi necesitând din start cârja. Se prea poate să fie amândouă motivele concomitent. Înclin spre varianta din urmă deoarece se potriveşte foarte bine cu cealaltă asumpţie eronată: păcatul originar de care, zic ei, se fac vinovaţi şi nou-născuţii pentru simplul fapt că fac parte din această specie. 

Deci, din cauză că ei sunt dependenţi de credinţă, nu îşi pot imagina că poţi trăi bine fără ea şi luându-se după îndemnul altor dependenţi antici, consideră că e obligatoriu să fim toţi dependenţi. Cine nu e dependent e suspect, ca unul care nu se injectează în casa unor consumatori şi distribuitori de droguri. Sau poate că îşi dau şi ei seama că nu le este bine cu credinţa asta dar din cauză că au fost convinşi că vor fi pedepsiţi dacă renunţă la ea, nu suportă să vadă că alţii sunt liberi, că alţii nu trebuie să se supună unor edicte absurde. Totodată mulţi nu suportă ideea că necredincioşii pot fi foarte morali şi îi suspctează şi acuză că ar fi imorali deoarece, gândesc ei, ce îi opreşte de la a fi imorali? Dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.

EDMD - Everybody Draw Mohammed Day

Anul acesta particip şi eu la acest aveniment întru susţinerea libertăţii de exprimare. Dacă cineva are interdicţie la a-l desena pe pedoprofet, aceia sunt musulmanii. Restul lumii nu trebuie să se supună legilor islamice. Intenţia lor este ca prin ameninţări şi violenţă să supună lumea liberă şi deşi în România suntem sub o teocraţie cam de facto, aceasta nu este una islamică. Toleranţa religioasă constă în faptul că eu nu voi obliga un musulman să-l deseneze pe Mahomed şi nu cum s-ar crede în a nu-l desena eu însămi. 

Ce are de spus Wikipedia despre EDMD